Au trecut şase luni de când Adrian Păunescu nu mai este printre noi, ăştia vii. A plecatîn nemurire, într-o lume mai bună… Nici nu ştiucum trebuie comemorat. Mi-e frică de cuvintele mari, mi-e spaimă de căderea în ridicol. Redau una dintre cele mai bune poante,pe care o tot povestea. Am scris-o cândva pe un blog, dar a căzut într- un nemeritat anonimat. Au trecut şase luni de când Adrian Păunescu nu mai este printre noi, ăştia vii. A plecatîn nemurire, într-o lume mai bună… Nici nu ştiucum trebuie comemorat. Mi-e frică de cuvintele mari, mi-e spaimă de căderea în ridicol. Redau una dintre cele mai bune poante,pe care o tot povestea. Am scris-o cândva pe un blog, dar a căzut într- un nemeritat anonimat.
La Olimpiada din 1984, de la Los Angeles, România s-a acoperit de glorie. Eram prima şi unica ţară socialistă/comunistă care spărgea boicotul impus de Moscova. Avionul cu delegaţia României a fost primit în delir la Los Angeles.
Era prima aeronavă TAROM care ateriza pe acel aeroport, iar acesta gemea de lume. Artificii, urale în delir, numele României scandat ca la meciurile de fotbal. Coboară delegaţia olimpică, iar nebunie. Americanii sunt în pragul isteriei. Aeronava e tractată pentru a fi dusă spre hangare. Cu lacrimi în ochi, celebrul aviator Gigi Bălaşa, înconjurat de stewardese, face cu mâna mulţimii. De jos, doi-trei oficiali americani urlau cât îi ţineau plămânii: “Seloreso”, “Seloreso”, “Seloreso”…
“Băi, curvelor! Ia zâmbiţi şi cu forţă să strigăm şi noi: «Seloreso»”. Americanii şi mai tare: “Seloreso!”. Ai noştri, cuprinşi de febra prieteniei româno-americane, le acoperă pe gazde: “Seloreso”. Batiste fluturate, emoţii… Într-un final, un inginer tehnic american - poreclit “şapca roşie” în jargonul aviaţiei mondiale, pentru că poartă un asemenea accesoriu - urcă pe scara aeronavei. Printre dinţi, către Gigi Bălaşa: “Shell or Eso?”. Americanii în
