Într-o locantă de periferie, chelnerul, căruia i-am comandat o cafea şi un pahar cu apă, avea aproape doi metri şi cântărea mult peste o sută de kile. Dacă ar fi avut o mină gravă, prin care să spună că înfăţişarea sa nu înseamnă şi un punct de vedere în privinţa celor de un metru şi şaptezeci, cât măsor eu, poate că mi-aş fi băut cafeaua repede şi aş fi şters-o, ca să scap de disconfortul situaţiei. Numai că omul era de o amabilitate direct proporţională cu înălţimea şi cântarul. Fapt care mă făcea să simt greşit şi să mă deconspir cu ce simţeam.
Pentru el, probabil că impresia pe care o producea asupra clienţilor nu mai conta. Mai ales că unii frecventau locul ca să aibă ce povesti apoi despre "chelneru’ ăla mare". Pentru patron era la fel de probabil mascota care-i motiva pe muşterii să revină. Numai că eu nu mai avusesem de a face cu persoane care să-mi impună un asemenea sentiment de nimicnicie. Le-am ocolit sau m-am ţinut întotdeauna la o distanţă strategică de giganţi. Nu că m-ar fi speriat, dar nu voiam să-mi citească pe chip gândurile. Cu vremea, ajungi în această postură stânjenitoare, că nu poţi să-ţi mai controlezi faţa. Dacă uriaşul ar fi ştiut să citească pe chipuri, ar fi înţeles că pe fruntea mea stătea scris: Domnule, mi-ai stricat ziua!
Am rămas cu o prudenţă consistentă la persoanele înalte şi mătăhăloase încă din şcoala elementară. Aveam un învăţător care mă simpatiza, dar o făcea cu un gen de tandreţe ce nu se potrivea deloc cu statura şi cu burta sa impunătoare. Când se apleca să mă mângâie pe creştet, făcea o umbră mare, care mă copleşea. Se vorbea că ar fi fost amantul unei suplinitoare scunde şi subţiri, căreia abia i se auzea glasul la catedră. Pentru ea mă temeam şi memoria a reţinut grija aceea din copilărie ca pe un legământ de solidaritate cu mititeii şi vulnerabilii. După o săptămână, un amic m-a invitat la o c
