Stau pe marginea de sus a Columbiei, răsucind opţiuni în minte. Peste două luni şi ceva ar trebui să fiu pe aeroportul din Bogota. Trei luni în Columbia e prea mult pentru bugetul meu – transportul e foarte scump, autobuzul ajunge de multe ori să coste tot atât cât un zbor intern. Sursa: LIANA OPREASursa: LIANA OPREASursa: LIANA OPREASursa: LIANA OPREASursa: LIANA OPREASursa: LIANA OPREASursa: LIANA OPREA

1 /.

Mă atrage o revenire în Ecuador, dar ar însemna să traversez toată Columbia. De acasă, pe hartă părea uşor să trec în Panama. În realitate, deşi frontiera există, lipseşte şoseaua, şi de o parte şi de cealaltă. Între cele două ţări singurul grănicer este jungla Darien, despre care se vorbeşte că e bântuită de duhuri de pulbere albă sintetizată din frunzele de coca. Singurele puncte de trecere legale sunt prin aer sau pe apă. Cu vaporul din Cartagena, cu escala în insulele San Blas, între 300 şi 400 de dolari, prea scump.

Barcuţa cu motor din Turbo

În cele din urmă America Centrală mă atrage în câmpul gravitaţional şi plec din Taganga pe 30 decembrie, într-un autobuz care mă duce până la Monteria. De aici, trec printr-o scurtă serie de microbuze exagerat de pline şi exagerat de scumpe, ca să ajung la Turbo, pe un drum îngust de praf în capătul căruia se ghiceşte imensitatea mării. Hurducându-ne până la tavan, şoferul face slalom printre gropile pline de apa ploilor recente, motociclete şi oameni ducându-şi în spate poverile mesei de anul nou.

În Turbo, la docuri (denumire exagerată), busola a înnebunit. Informaţiile fac 180 de grade într-un perimetru de trei metri pătraţi. La tejgheaua-casierie o doamnă planturoasă şi vizibil plictisită spune că nu mai pleacă nicio barcă la Capurgana. Alături, nişte soldaţi îmi arată capătul pontonului, infirmând zvonul oficial. E ultima zi din decembrie, după prânz.