Imagini în oglindă: 11 Septembrie 2001- popuaţia islamică din Orient, manifestându-şi bucuria faţă de reuşita atacurilor teroriste din America. Secvenţe izolate de acelaşi fel, înregistrate în New York. Satisfacţia succesului unui David în faţa Goliatului american. 2 Mai 2011, după aproape 10 ani: aceleaşi manifestări de satisfacţie pe străzile oraşului cel mai lovit de terorism, din partea rudelor şi prietenilor celor peste 3000 de oameni ucişi în atacuri.

10 ani de frustări şi de umilinţă a trebuit să treacă pentru ca America să poată dovedi că este cel mai puternic stat al lumii şi că cei care o înfruntă nu pot scăpa, indiferent unde s-ar ascunde.

Şi într-un caz şi în altul moartea nu poate, nu trebuie să fie o bucurie. Este imoral şi indecent să sărbătoreşti aşa ceva. Există însă o logică a dreptăţii în general, care poate transforma îndeplinirea unei sentinţe drepte şi meritate într-un motiv de satisfacţie. S-ar putea crede -iar mulţi chiar speră - că odată cu ieşirea din scena istoriei a acestui personaj malefic lucrurile se vor îndreptata spre un făgaş de normalitate. Că pericolul terorismului scade proporţional cu rolul pe care l-a jucat promotorul său. S-ar putea ca lucrurile să nu stea deloc aşa. Există temeri justificate că reţeaua teroristă nu va primi cu resemnare această lovitură. Însăşi decizia executării lui Osama, în locul capturării şi judecării, vrea să spună că riscurile deţinerii acestuia în viaţă ar fi fost extrem de mari, putând genera un val de încercări de şantaje, şi că intrarea sa în maşinăria justiţiei ar fi putut conduce la rezultate neaşteptate şi nedorite. Chiar şi aruncarea trupului său în mare reprezintă expresia dorinţei ştergerii oricărei urme materiale a trecerii sale sângeroase prin această lume.

Lunga vânătoare a celui mai important trofeu terorist a luat sfârşit. În mod firesc ar trebui să se schimbe ceva în fe