Dar asta nu înseamnă că orice este primar este şi recomandabil în orice situaţie. Marele efort este să vorbeşti cu sens şi la ocaziile cuvenite. Cu alte cuvinte, nu doar să ai vorbe, ci şi spuse, şi anume spuse adecvate locului, momentului, persoanei. Diferite reguli de politeţe şi de educaţie cenzurează vorbirea. Societatea nu ne permite să vorbim oricând şi oricum. Dar atunci când eşti persoană publică, fie aleasă, fie numită, fie pur şi simplu VIP, regulile par să cadă sau să se restrângă. A vorbi pur şi simplu, incontinent, dezarticulat, fără a spune ceva, sau spunând ceea ce nu se cuvenea, sau când nu se cuvenea, sau ceva nepotrivit cu funcţia şi rolul public respectiv a devenit adesea un fel de drept al celor puternici. S-au eliberat de cenzură ceea ce de fapt, în acest caz, înseamnă respectul pentru ceilalţi şi pentru spusă, ba chiar şi pentru gramatică. Aduşi pe platoul unei televiziuni sau pe blogul personal, ei pierd orice legătură cu gândul şi cu realitatea. Devin ei înşişi o mare trăncăneală vidă şi inutilă.
Mai există încă o specie, mai restrânsă ceva şi de mai bună calitate, dar care nici ea nu-şi cenzurează vorbirea. Sunt cei care mai şi spun ceva, nu numai vorbesc, dar nu o fac în condiţiile potrivite. Este recentul caz al fostului consilier prezidenţial, d-l Sebastian Lăzăroiu. Aceşti oameni au de comunicat naţiei conţinuturi pe care le cred preţioase (poate că unele sunt). Faptul că funcţia îi obligă la discreţie, că opiniile personale nu au dreptul la publicitate în cazul lor, că trebuie să stea un pas-doi retraşi în spate li se pare teribil de constrângător şi de nedrept. La noi, funcţia publică se confundă cu purtătorul ei vremelnic, astfel încât se ajunge adesea că nu demnitatea impersonală a funcţiei se imprimă în spusa purtătorului, ci vorbăria necuvenită şi partizană a acestuia din urmă compromite funcţia. Printre politicienii i
