În toamna lui 2008 românii care aveau credite au trăit un şoc prelungit, deoarece leul în cădere le-a mărit automat povara rambursării datoriei. Aproape toate împrumuturile ipotecare au fost contractate în euro, iar scadenţa lor stă semeaţă undeva, într-un orizont de 20-25 de ani. O generaţie întreagă va folosi moneda unică ca instrument de plată a datoriilor faţă de bănci. Imaginea este chiar mai amplă, deoarece o mare parte din creditele de consum, cu ajutorul cărora s-au cumpărat în devălmăşie autoturisme, plasme, frigidere sau vacanţe, sunt şi ele exprimate în moneda unică. Sub presiunea crizei şi a celebrei Ordonanţe 50, care a urmărit o reducere a poverii datoriilor private, aceste credite de consum au fost restructurate, adică sumele rămase de plată au fost împrăştiate pe un interval de timp mai lung, creând iluzia unei uşurări.
De ce au ales milioane de români să se împrumute în euro, şi nu în monenda naţională? Pentru că era mai ieftin, deşi românii, aceşti cetăţeni ai unei ţări cu o economie riscantă, au avut acces la credite în euro mai scumpe decât restul europenilor. Şi totuşi, leul reuşea să fie aproape intangibil. De altfel, leul este astăzi cea mai scumpă monedă europeană şi, de aceea, cea mai tentantă ţintă pentru asalturile speculative ale investitorilor în pieţele financiare. De altfel, leul a fost în istoria recentă a ultimelor două decenii o monedă instabilă, slabă şi penalizatoare. La începutul anilor ′90, leul a ras practic toate economiile de-o viaţă ale părinţilor noştri, prin mecanismul, pe atunci subtil, al inflaţiei neacoperite de dobânzile bancare. În timp ce inflaţia urca spre un nivel anual de 100%, având să ajungă până la 300%, Casa de Economii şi Consemnaţiuni oferea deponenţilor o dobândă de 16%, care a urcat, timid, lent şi înşelător, către 30%-40%. S-a reglat greu, în timp, mecanismul de acoperire a inflaţiei prin dobând
