Aşa-i zăresc, prin perdeaua subţire a ceţurilor ce, din când în când, îi învăluie pe cei doi poeţi români care, printr-o stranie coincidenţă, şi-au legat posteritatea de aceeaşi dată din calendar: 31 martie.

Înainte însă de a explica rolul pe care îl joacă această zi, în memoria mea afectivă, să desluşim, pe scurt, cine e poetul căruia marele Nichita i se adresa cu apelativul "Tom. Prinţul Tom”. Gheorghe Tomozei s-a născut pe 29 aprilie 1926, la Bucureşti, dintr-o mamă argeşeană. E şi motivul pentru care s-a ţinut toată viaţa drept muşcelean şi, probabil, sentimentul reîntoarcerii la o matcă veche trebuie să-l fi năpădit atunci când a ales să conducă, în tinereţe, la Piteşti, revista culturală "Argeş”. A fost prieten cu doi titani ai liricii româneşti – Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu – dedicându-şi o bună parte din viaţă memoriei lor, după ce aceştia, la timpuri şi la vârste diferite, s-au petrecut dintre noi. Tot aşa cum s-a dedicat memoriei lui Eminescu. A scris atât de multe cărţi încât nici nu ştiu cum aş putea să le enumăr. Poate, doar, să-i marchez debutul, în 1957, cu "Pasărea albastră”, cu vizibile influenţe din Labiş şi Pilatt.

A fost un poet al iubirii, de un sentimentalism uneori desuet, alteori de un erotism flagrant, aşezat însă în pagină cu inteligenţa calofilului, pentru care jocurile seducţiei respectă reguli, iar războaiele iubirii au mai multe armistiţii decât bătălii decisive. "Îşi pieptănau părul cu alge şi noaptea făceau focul într-un ceasornic, / într-o casă cu pereţi de apă. / Bărbatul se îmbăta adesea cu farul / din insula cu sepii, fără ca paznicul / să bage de seamă. / Femeia din ancoră / uitase să se mai grăbească, / uitase să ierte, nu mai putea pedepsi / şi nu punea întrebări./ Totul era întreg. Nici o răsturnare / nu mai părea nefirească / acolo unde dragostea se cheltuia fără mărturisiri”.

Spuneam că o zi de 31 ma