Ca de obicei, am ţinut cu Realul, dar nu-mi pare rău că s-a calificat Barcelona, superioară pe ansamblul dublei manşe de C1. Și dacă arbitrul nu trăgea iar cu formaţia blaugrana, ceva mai discret decît pe Ber nabeu, Real tot n-ar fi avut la ce spera. Deoarece Barça practică un joc cu adevărat fabulos, uneori parcă de pe altă planetă, alteori chiar din altă galaxie.Poate că fotbalul acesta e al viitorului ori poate că nu, rămîne de discutat. Știu însă că băieţii lui Guardiola nu mai pasează mingea, ci o dezmiardă, o vrăjesc. Pur şi simplu, ei ne întorc la basmele copilăriei, la visele cu feţi-frumoşi. Sigur că asta reprezintă o metaforă, în spatele căreia se ascund mult talent şi mult exerciţiu. har, dar şi muncă.
În calitate de vechi şi statornic suporter al lui Maradona, stau şi mă întreb în ce măsură Messi l-a depăşit pe Dieguito ori încă nu? Prefer să ocolesc răspunsul. La urma urmei, marile iubiri se trăiesc, nu se explică.
Fireşte, şi El Clasico de marţi a oferit numeroase secvenţe memorabile. Personal, m-a impresionat în mod deosebit momentul din minutele de prelungire, atunci cînd, la doar 46 de zile după ce i s-a extirpat o tumoră la ficat, a intrat pe teren Abidal. O sută de mii de spectatori muiaţi de ploaie s-au ridicat în picioare ca la o comandă nerostită şi i-au făcut francezului o primire triumfală. În ciuda tristeţii, inclusiv suporterii madrileni l-au aplaudat frenetic pe fundaşul Barcelonei, manifestîndu-şi astfel admiraţia pentru un om, deşi străin şi de culoare, care a reuşit să învingă o boală cumplită, ba şi un destin potrivnic.
Era omagiul emoţionant adus unui cîştigător, unui erou. Iar după fluierul final, coechipierii nu l-au purtat pe braţe nici pe Pedro, autorul golului, nici pe Messi, MVP-ul partidei, nici chiar pe antrenorul Guardiola. L-au aruncat în sus pe Abidal.
În clipa aceea, am realizat o dată în pl
