Chiar n-aţi observat? România este o înşiruire de tranşee, una în faţa celeilalte, în grupuri de câte două, aşa după cum cer legile războiului. Fiindcă asta se întâmplă la noi, e război, numai că nouă ne place să ne minţim spunând că e pace. Cum să fie? Oriîncotro am privi, dăm de o linie a frontului. Aceasta începe chiar din propria palmă. Ce linie a norocului? Ce linie a dragostei? Apropiaţi-vă palma de ureche şi o să auziţi cum şuieră gloanţele. Copiii învaţă încă din burta mamei să apese pe trăgaci. Se trage din toate poziţiile şi în oricine. Războiul de care vorbesc ne cuprinde pe toţi. Pot spune că el este raţiunea noastră de a exista, existenţă ce se sprijină pe bucuria de a spulbera cu o lovitură bine ţintită existenţa celui din tranşeea opusă.
Originalitatea, chiar unicitatea acestui război constau în faptul că românii luptă împotriva românilor. Sigur, nu la întâmplare, ce naiba, nu mai suntem pe vremea turcilor, nici măcar a ruşilor şi a nemţilor, suntem un popor european, adică civilizat şi cu frică de Dumnezeu, ne dăm noi între noi la cap, ne luăm singuri piuitul, însă după nişte criterii bine stabilite, înrolaţi în grupe tematice care se iau în cătarea puştii cu scopul precis de a o reduce una pe cealaltă la tăcere. De exemplu, guvernanţii cu guvernaţii. Acesta este războiul principal, cel care le ţine pe toate celelalte în viaţă. N-o să mă refer la el, întrucât, nefiind istoric de profesie, îmi lipseşte competenţa necesară. Mă încumet, ca jurnalist nealiniat politic, şi, tocmai de aceea, bănuit că fraternizează cu toate tranşeele, să arunc o privire asupra luptelor, nu mai puţin sângeroase, care se poartă la umbra maternă a acestuia.
Dinspre tranşeea salariaţilor se trage cu năduf asupra celei în care stau îngrămădiţi pensionarii, dar nu la un loc, ci împărţiţi în două tranşee mai mici. Într-una se află cei mulţi, cu pensii normale,
