Guvernul a dorit să renunţe tacit la ţinta 2015 pentru adoptarea euro. A scris în proiectul Programului de Convergenţă că România îşi propune să intre în mecanismul ratelor de schimb II (ERM II) abia în intervalul 2013-2014. De aici, doar un cunoscător atent al fenomenului putea pricepe că am renunţat, de fapt, la 2015 ca ţintă. Mi-a spus acest lucru un oficial român acum trei săptămâni şi tot el mi-a furnizat şi cheia de citire: pentru a trece la euro, o ţară trebuie să stea minimum doi ani în ERM II. Menţionarea anului 2014 (+ 2 ani = 2016) însemna că guvernul român arunca în aer, ţinta 2015. Decizia plutea oarecum în aer în condiţiile în care la nivel politic trecerea la euro era un obiectiv ignorat. De fapt, doar BNR se ocupa de subiect.

Trecerea la euro presupune o grămadă de detalii tehnice, campanii de informare, legislaţie principală şi secundară. Chiar dacă am fi pregătiţi economic şi politic, tot rămân multe detalii de pus la punct pentru perioada intermediară. Polonia şi Ungaria nu au stabilită o ţintă de adoptare, dar au consiliile care pregătesc deja trecerea la euro, atunci când decizia politică este luată şi condiţiile economice îndeplinite. La noi, dat fiind că nu părea o urgenţă, nu prea făceam nimic, în ideea că măcar să ne decidem să ne ţinem serios de ţinta pe care tot noi ne-am stabilit-o şi vedem după aia cum ne organizăm.

Presa a aflat de intenţia Guvernului şi am fost surprins plăcut de mulţimea de articole şi editoriale care au urmat. Semn îmbucurător că euro contează, că e o temă politică grea, care merită dezbătută. Evident, întrebarea de substanţă este dacă e bine să aderăm la euro mai repede sau mai târziu. Cei care susţin amânarea spun că nu suntem pregătiţi, că nu vom fi pregătiţi până în 2015 şi că riscăm să păţim ca Grecia şi Portugalia dacă intrăm în clubul euro nepregătiţi. Foarte mulţi economişti român