Încă de la naşterea ideii posibilităţii creării firmelor cu răspundere limitată, cum sunt şi societăţile pe acţiuni, s-a manifestat temerea că forma de constituire îi va încuraja pe conducătorii lor să rişte prea mult. Aceştia, investind şi deţinând în proprietate doar o parte din valoarea patrimoniului societăţii pe acţiuni, pot lua decizii care afectează exis-tenţa sau buna funcţionare a întregului activ al firmei respective. S-a acceptat acest tip de societate comercială deoarece mecanismul aproape perfect de care ele beneficiază pentru colectarea şi creşterea capitalului social, ori de câte ori apare o astfel de necesitate, a contribuit, fără îndoială, la dezvoltarea producţiei, la accelerarea progresului tehnologiei, şi, prin el, a celui social.

Revoluţia managerială a contribuit şi ea la amplificarea riscului asumat de conducerea societăţilor pe acţiuni, ca urmare a separării proprietăţii de actul de conducere. Mai ales că mulţi acţionari au devenit cu timpul actori pasivi, în ce priveşte determinarea şi elaborarea deciziilor, şi în privinţa implicării în modul în care sunt acestea implementate. În acest fel s-a realizat treptat ceea ce în literatura economică se numeşte "alianţa demonică" dintre manageri şi acţionarii mari, îndeosebi cu aceia care fac parte din Consiliile de Administraţie. Alianţă finanţată în bună măsură din veniturile cuvenite acţionarilor mici şi mijlocii. Aceştia au ajuns cu timpul să înregistreze prejudicii financiare, tocmai datorită celor care au format alianţa demonică, şi să se delimiteze într-o altă categorie socială, după salariaţi, care nu-şi însuşeşte întreaga valoare la care este îndreptăţită.

Deficitul moral generat de sistemul economic de piaţă se regăseşte astfel şi în materie de remunerare a capitalului financiar utilizat de către firmele productive, încât corectitudinea la nivelul conducerii societăţilor pe acţiu