Mi-am rupt mâna stângă. Nu e mare lucru, stau acasă. Adică, nu merg la serviciu, dar mai am drumuri de făcut. Şi de aici, problema: se pare că nu am voie să conduc maşina cu mâna în ghips, cică aş rămâne fără carnet. Buuun…. mă conformez. Îmi propun să circul cât mai puţin cu mijloacele de transport în comun şi câ mai mult pe jos. Beneficiile sunt uşor de înţeles: scap de aglomeraţie, de timp pierdut în trafic şi, în primul rând, după ani de zile de circulat numai cu automobilul personal, am ocazia să fac mişcare.

Şi aşa, îmi încep experienţa de pieton în Bucureştiul anului 2011. Cunoaşteţi legenda lui Boudha? … prinţul indian care şi-a părăsit pentru prima dată palatul la vârsta de 15 ani şi a dat nas în nas cu lumea reală: mizerie, sărăcie, cerşetori. La fel am păţit şi eu. Nu cu iluminarea… aceasta e tot atât de departe de mine ca şi Bucureştiu’ de Europa secolului XXI – alta e povestea mea.

În primul rând, m-a izbit mirosul de urină şi gunoi de la colţurile străzilor. Şi, credeţi-mă, nu m-am plimbat prin Ferentari.

Urmează câinii vagabonzi. Înainte de experienţa aceasta, deşi nu iubesc câinii, în sinea mea sunt o „eco-pacifistă-animistă”. Dar ei sunt mulţi şi ameninţători. Umblă în haite şi îşi apără teritoriul – adică străzile pe care încearcă să se strecoare bieţii pietoni. Mârâie în urma ta, îşi arată colţii, latră ca ieşiţi din minţi când un potenţial rival apare pe strada lor. Unde trebuie să pun ştampila cu „Da, eutanasiaţi-i!”?

Mai sunt trotuarele lipsă: adică lipsă de tot, pentru că unele case sunt construite până în carosabil sau lipsă doar parţial: ocupate de maşini parcate.

Urmează homeless-i şi alte lighioaie urbane: urât mirositori, unii agresivi, alţii împuţiţi, ieşind pe neaşteptate din locuri virane pline de buruieni, alţii doar convinşişi că adevărul este de partea lor. Şi cum nu-mi pot pierde toată ziua mergând pe