Pământul e plin de oase. În fiecare pumn de ţărână strâns între degete urlă un suflet ucis. Istoria, zeiţă despletită şi cu ochii înfundaţi în orbite, are trupul plin de sângele a miliarde de oameni, care nu au ştiut să privească spre viitor decât printre trupuri măcelărite.

Osama a fost ucis. Un război s-a încheiat. Vine altul. Imaginile curg în jur. Legende şi credinţe sunt pregătite cu atenţie pentru cei mulţi. Niciodată adevărate. Martiri şi eroi se fabrică pentru miliardele de ochi şi creiere. Niciodată reali. Scopul e mereu acelaşi. Să se ofere un argument, dar şi combustibil pentru viitoarele măceluri. Omul, această creatură minunată, capabilă să creeze şi să distrugă, se simte stingher în momentele de pace. Fără crimă, fără ură, intră în letargie. Nu are scop. Lucrurile nu au sens. E ca şi cum ar trăi în grădina Edenului. Iar el a fost pedepsit la început. O asemenea stare nu o va mai putea atinge.

Scuturat de praful stârnit de carnagiile de la turnurile gemene, Madrid sau Londra, Occidentul se bucură de moartea unui criminal. Dănţuie pe străzi. Îmbrăcat în tricoul imprimat cu chipul stâlcit al islamistului, strigă victoria. Dinspre lumea arabă nu răbufneşte nimic. Deocamdată. Şi totuşi, istoria ne spune că nu s-a terminat. Că nu se termină niciodată.

În urmă cu două mii de ani, undeva pe aproape de casa lui Osama, marele Alexandru rădea de pe faţa pământului unul dintre cele mai frumoase oraşe ale antichităţii. O făcuse după ce a văzut în ce hal arătau sclavii greci ţinuţi în captivitate de persani. Marele macedonean, cel care reprezenta la acea vreme apogeul lumii civilizate, a ars oraşul din temelii, a măcelărit femeile, copiii şi bătrânii. Şi nu a fost singura aşezare. Totul în numele unui vis şi al ideii de civilizaţie superioară. Omenirea a făcut un pas înainte. Sau, mai degrabă, omenirea a făcut un pas spre ceea ce ea conside