De când mă știu, maică-mea și-a dorit să mă vadă în costumaș. Îmi scotea mereu în față, în plimbările noastre prin magazine, sacouri, fuste conice – știți – tipul acela de haine sobre, elegante, care spune lumii că știi ce vrei și cum să ajungi acolo (pe tocuri stiletto). Chestie oarecum în contradicție cu ce spuneam eu că îmi doresc să mă fac când voi fi mare: să fiu studentă, să port blugi, să am părul lung, să beau cafea și să fumez. (Pot spune că mi-am îndeplinit datoria față de visele din copilărie).
Previzibil, ca orice individ reticent la experiențele părinților și la sfaturile care rezultă din ele, nu prea m-am conformat. Singurul deux pieces la care am abdicat a fost un costum de in bej, pantaloni și sacou, pe care nu am putut să îl refuz pentru că era cadou de absolvire și pe care a trebuit să îl îmbrac cu aceeași ocazie și din același motiv.
Chiar și acum, însă, insistă să îmi sublinieze beneficiile unui costum serios, pentru că nici un război nu e prea mic pentru ea și el nu este niciodată pierdut cu adevărat. Ea, care deține cel puțin 200 de eșarfe, cred, pentru fiecare anotimp și nici o pereche de pantofi nu se potrivește exact cu ce ar avea nevoie. Care are haine pentru mers la pâine și prin casă nu poți să stai oricum, chiar dacă nu te vede nimeni.
Este genul acela de mamă care insista să îmi explice că nu contează ce se întâmplă la mine în cap, dacă nu știu să și arăt.
Și corolarul: lumea nu are de unde să știe cine ești, dacă nu îi spui. Iar asta începe cu pantofii lustruiți și unghiile curate.
O admir cu toate sufletele, dar din cealaltă tabără: cu lumea și ideile ei mai trebuie să și lupți. E mai frumos să îți faci loc prin ea și în papuci, uneori. (Ne certăm des pe chestia asta).
Așa că, între timp, mi-am construit altă idee: dacă tot ne îmbrăcăm, că asta e convenția, putem să ne jucăm (să mai râdem, uneori, să
