Rapidul şi-a recuperat vîna de aur din propria arhivă
Daniel Pancu a marcat un gol, iar şefii din Grant au dat asigurări că-i oferă o funcţie în cadrul clubului. O reacţie de panică formală. Un zor vinovat de a arhiva simbolurile, care spune ceva tocmai despre simboluri: se împuţinează.
Ce-i drept, nu e doar un gol în derby-ul cu Steaua, e un gol minunat. O scînteie de gol. Rada a dus entuziasmul şi mai departe: “Pe Pancu l-aş ţine pe teren şi mort! Am crezut în el pînă la capăt”. Şi dincolo de el, se pare.
Exceptînd cuvîntul “mort”, sună a compliment. Şi pentru jucător, şi pentru antrenor. În noiembrie, Pancu ataca porţile din campionatul judeţean, la echipa a doua a Vasluiului. Hizo n-a crezut “pînă la capăt” în el. De fapt, după o aşteptare de două săptămîni, nu credea că o să mai apară la antrenamente. Lucru de mirare la Hizo, care a antrenat în Giuleşti: n-a înţeles că imprevizibilul face parte din farmecul vieţii.
Şumudică, apoi Rada au avut mai multă răbdare. Păcat că Pancu n-a crezut în el. De atît mai era nevoie. A crezut, dar nu tot timpul, de unde şi traseul intermitent şi deviat de la Sofia la Groznîi. “Are o fragilitate a lui”, cum îl mustra, acum cîţiva ani, Mircea Lucescu, descoperitorul de serviciu.
Uneori, de cele mai multe ori, “fragilitatea” asta s-a dovedit mai tare decît talentul lui Pancu. Alteori, ca în meciul din Ghencea, golul le-a adus aminte celor care se îndoiau sau celor care uitaseră că “ăsta e fotbalist!”.
Există astfel de exemplare. Pare mai greu de crezut în fotbal, pentru că e joc şi solicită mai mult hazardul. Dar există astfel de jucători care fac tribunele să exclame: “Ăsta-i fotbalist!”. Jucători la care talentul e un fel de automatism. Orice ar face, se trezesc marcînd un astfel de gol, cum se trezesc pictorii proiectînd catedrale pe colţul mesei.
Este foarte probabil ca Pancu să fie un pi