„M-a enervat, fată, că prea face pe deșteptul”. Nu știu dacă l-ați văzut încă. E spotul realizat de Radu Muntean pentru Festivalul Filmului European, care începe azi.
Măcar pentru asta, și o să trec pe acolo. (Programul, aici).
Un alt spot care m-a făcut să râd la fel de mult a fost cel realizat pentru Tifful din 2010. Tot Radu Muntean:
(Tiff care își pregătește și el tolba pentru anul acesta).
Mi-a atras atenția Godard, fată și am simțit nevoia să îl aduc și pe Pandoras, din cauza pauzelor publicitare din ultima vreme de la televizor. Reclamele au intrat, într-un final, în normalitate, și pentru români. Acum mai mulți ani vorbeam cu oameni care lucrau în publicitate în țările vecine și spuneau așa: doar românii comentează reclamele cu atâta interes și ajung să vorbească despre ele la bere (sau ca ele), în timp ce, pentru ceilalți, sunt doar o realitate enervantă și plictisitoare.
Uite că am ajuns și noi imuni în fața lor. (Așa mi se pare). Industria s-a maturizat, creativii s-au liniștit, produsele se mulțumesc încet, încet cu funcțiile lor principale. Ne întoarcem la cântecele, o să vezi – comenta răzbunător un prieten – tralala, noi vă dăm bani, nanana, spală cu mine. Și e foarte bine. Ce atâtea artificii.
Oarecum de acord. Dar cele două exemple din acest text sunt așa, ca amintire a zvâcului publicitar de la începuturi. (Menționez în avans: da, știu, un festival de film nu este un șampon, bineînțeles, și este foarte bine că se întâmplă așa).
Tot acum mult, mult timp îl întrebam pe Cristian Mungiu despre aventurile lui cu reclamele (interviul). Spune el acolo: „Din film preiau mai degraba gustul pentru locatie in loc de decor, preferinta pentru alegerea actorilor in functie de joc si nu de infatisare si preocuparea pentru o coloana sonora cit mai bogata care sa elimine senzatia aia de stinjeneala a unei replici n
