Ani buni, specialiştii din domeniul sănătăţii mentale au fost învăţaţi să considere că în spatele unui comportament rău al copilului se află întotdeauna un părinte. Deşi nu se poate nega faptul că există şi părinţi răi, realitatea demonstrează că şi oameni cumsecade pot avea copii răi.
Nu toţi copiii devin sclipitori, nu toţi vor ajunge "cineva", după cum nu toţi oamenii sunt buni la suflet şi iubitori. Şi asta nu neapărat din cauza unui eşec al părinţilor în ceea ce priveşte educaţia dată sau a influenţei unui mediu pauper sau ostil, ci pentru că trasăturile de caracter, ca întregul comportament uman, au componente înnăscute, nemodificabile, genetice, care nu pot fi modelate integral nici chiar de cel mai propice mediu.
"La ora actual, miza principală a oricărui specialist în psihiatrie infantilă este că boala este de multe ori în copil şi că reacţiile familiei pot agrava tabloul, dar nu-l pot crea în totalitate", crede dr. Theodore Shapiro, specialist în psihiatrie infantilă la Weill Cornell Medical College.
Ideea că factorii genetici influenţează comportamentul şi, implicit, personalitatea, este foarte veche. Dincolo de anumite gusturi şi apucături, inteligenţa generală, curajul, temperamentul, sunt moştenite.
Dar, spre deosebire de influenţele genetice asupra coeficientului de inteligenţă, care au fost studiate continuu de un secol, studiul influenţelor genetice asupra personalităţii are o istorie mai scurtă. Lipsa unor măsurători de necontestat ale calităţilor personalităţii a împiedicat progresul şi în această direcţie. În plus, până recent, specialiştii n-au reuşit să se pună de acord nici măcar în privinţa celor mai importante trasături ale personalităţii. La ora actuală, există totuşi un consens modest că cinci "super-factori" ar fi necesari pentru a descrie personalitatea: extroversiunea, neuroticismul, conştiinciozitatea, francheţe
