„Bani pentru nimic” a ajuns o adevărată deviză sub care se desfăşoară o bună parte a activităţii puse „în slujba cetăţeanului”.
E aproape o performanţă felul în care structuri ale aparatului de stat, locale sau centrale, reuşesc să transforme cantităţi enorme de resurse bugetare în tone de maculatură, sute de mii de mişcări de învârtire a foilor, ştampile, parafe şi gargară. Dacă ar fi, la final de an, să se facă un bilanţ veridic, nu adus din condei al activităţii multor instituţii, să se vadă care a fost productivitatea şi ce rezultate s-au obţinut, în comparaţie cu resursele investite, concluziile ar fi şocante. S-ar vedea că sunt structuri care consumă şi generează birocraţie şi trăiesc pe spatele contribuabililor cu unicul scop de a le complica viaţa. Confruntat cu ameninţări legate de disponibilizări, bătându-se în justiţie pentru ultimul leu aferent sporurilor şi bonificaţiilor ce rotunjesc veniturile salariaţiilor, giganticul aparat birocratic bugetar scrâşneşte, se opinteşte, dar merge mai departe în acelaşi stil. La sfârşitul crizei va ajunge şi mai durduliu decât în prezent, cu o poftă şi mai mare de a consuma resurse publice şi de a promova incompetenţa şi încremenirea în proiect.
Sunt zeci, sute de exemple menite să ilustreze că, în acelaşi stil, cu aceeaşi ierahizare şi funcţionare a aparatului de stat, viitorul României nu poate să fie decât unul sumbru. Pe plan local sunt unităţi administrative care cheltuie sume enorme pe studii de fezabilitate sau scriere de proiecte europene, adică pe activităţile pentru care au angajat o armată de funcţionari, care îşi petrec timpul încheind parteneriate internaţionale inutile sau plecând în delegaţii externe, la cumpărături. Cum se cheltuiesc sume enorme pe aceste servicii „externalizate” pe motiv de incompetenţă, e clar de ce nu mai ajung resursele pentru cârpirea drumurilor s
