Într-o staţie de autobuz, un tânăr mânca cu poftă dintr-o pâine. Dovedise aproape jumătate din ea şi muşca cu nădejde din ce-i rămăsese, făcând poftă celor care-l priveau. Tânărul nu se sinchisea, avea doar un scop, acela de a-şi potoli foamea cu pâinea aia foarte proaspătă şi frumos mirositoare.

Mă gândeam la pâine, la cât de preţuită este de toate popoarele lumii. Pentru pâine unii şi-au dat viaţa, iar alţii au luat vieţi. Istoria pâinii, atât de îndepărtată şi însoţeşte omul încă de la primele semne de civilizaţie.

Pe măsură ce omenirea a evoluat, pâinea a însoţit-o fiindu-i partener la toate realizările. Nimic nu s-ar fi putut înfăptui dacă „Pâinea noastră cea de toate zilele” nu ne-ar fi fost dată nouă. Ce rol important are în viaţa omului! Şi cât de puţini sunt cei care îşi dau seama de acest lucru. Nici nu pot să mă gândesc ce s-ar întâmpla, dacă, printr-o nenorocire, ar dispărea pâinea. Brusc! Fără nici o explicaţie, ca printr-un mister, nimeni n-ar mai avea nici o fărâmă de pâine. Cred că atunci ar fi, cu adevărat, o mare nenorocire pentru omenire şi sper să nu se întâmple niciodată.

Dătătoare de viaţă

S-ar cuveni ca în fiecare ţară să existe un monument închinat grâului, pâinii şi primei gospodine care a făurit-o. Eu sunt convinsă să era femeie. Poate a fost un bărbat, cu toate că mă îndoiesc să stea un bărbat la foc, în loc să meargă la vânătoare, în vremurile îndepărtate. Tare aş dori să văd cum a procedat. Cum a măcinat sau a zdrobit grâul. Şi, de ce? Cum a amestecat praful de grâu cu apă? Şi, de ce? Cum de l-a făcut mai vârtos? Şi, de ce? Cum de l-a copt? De ce şi pe ce? Oare i-a plăcut? S-a simţit sătul? Iată mulţimi de întrebări fără răspuns.

Deocamdată, noi ne bucurăm de acest minunat aliment, care cu modestie se află pe mesele noastre. Pâine mare, pâine mică, simplă sau cu adaosuri de cartofi, seminţe şi alte i