Bucurie, chef de viaţă, entuziasm, extaz, libertate, fericire... Sunt sentimentele care te cuprind, rând pe rând, când îl vezi şi îl auzi pe Antonio Passarelli. L-am cunoscut la Iaşi primăvara aceasta, la Campionatul de Gătit în Aer Liber. Iubesc dezinvoltura sa, modul în care ştie să îmbine arta gătitului cu arta conversaţiei, căci în orice show gastronomic în timp ce găteşte îl poţi auzi: „Ciao, Maria! Ce faci?”. Comunică la fel de bine cu oamenii cum o face şi cu alimentele, iar în compania sa zâmbetul nu are timp să plece de pe buze. Într-o seară însă, la Iaşi, l-am surprins pe Antonio trist. În spatele bucuriei pe care o transmite se ascunde o mare deziluzie: „Eu nu mai pot visa în România. Ultimii ani au fost foarte grei şi mi se pare că urmează nişte ani şi mai grei. Ce pot visa într-o Românie în care un produs cum e cartoful costă mai mult decât în alte ţări şi unde sunt multe legi neclare? Nu mai visez! La ce?
Ce mă ţine în România? Nu voi mai rămâne aici!”. Sunt cuvintele unui mare chef care în urmă cu 21 de ani a venit cu multă speranţă în ţara noastră, dar care acum este, din păcate, mai mult decât dezamăgit. Sunt cuvinte care ar trebui să ne facă să reflectăm cu toţii...
Bucurie, chef de viaţă, entuziasm, extaz, libertate, fericire... Sunt sentimentele care te cuprind, rând pe rând, când îl vezi şi îl auzi pe Antonio Passarelli. L-am cunoscut la Iaşi primăvara aceasta, la Campionatul de Gătit în Aer Liber. Iubesc dezinvoltura sa, modul în care ştie să îmbine arta gătitului cu arta conversaţiei, căci în orice show gastronomic în timp ce găteşte îl poţi auzi: „Ciao, Maria! Ce faci?”. Comunică la fel de bine cu oamenii cum o face şi cu alimentele, iar în compania sa zâmbetul nu are timp să plece de pe buze. Într-o seară însă, la Iaşi, l-am surprins pe Antonio trist. În spatele bucuriei pe care o transmite se ascunde o mare deziluzie: „Eu
