Copiii, cu candoarea şi lipsa lor de complexe, nu ştiu să ţină cont de deciziile mai-marilor zilei când e vorba de politică. În zilele de Paşti din acest an, am auzit în satul în care m-am născut, pe un câmp de la o geană de pădure, unde copiii s-au adunat mulţi, aceleaşi jocuri ca şi cele din anii copilăriilor noastre, completate de alte amuzamente mai noi.

Chiar dacă graniţa fusese pusă pe Prut de două sute de ani, iar după război Stalin ne furase Marea şi Dunărea, ca să le dăruiască Ucrainei, jocurile noastre de copii mai păstrau Ţara întreagă!

Noi recitam:

„Soare, soare, frăţioare

Ieşi din mare..."

Nu ştiam că „eliberatorii" de după 1940 ne văduviseră de Marea cea Neagră. Dar şi de Dunăre.

Noi ne „descântam" astfel melcii pe care-i găseam prin tufişuri:

„Melc, melc, codobelc,

Scoate coarne boureşti

Şi te du la Dunăre,

Şi bea apă tulbure..."

În alte jocuri mai ziceam:

„– Un' te duci?!

– La Tecuci.

– Ce să faci?

– Cozonaci.

– Cui să-i dai?

– Lui Mihai..."

Sau:

„Azi e luni şi mâine-i marţi

Vine popa din Galaţi..."

Ori (un proverb folosit de părinţi, când făceam câte-un lucru de mântuială):

„Ăsta-i meşter din Hârlău:

Strică bun şi face rău..."

Jocurile noastre de copii nu ţineau cont de realităţile politice, şi noi ieşeam pe scena şcolii ca să recităm: „La Suceava, pe cetate,/ Focul arde, vântul bate, măi, măi!", poezie auzită de la fraţii sau verişorii noştri mai mari, care le învăţaseră şi ei, la rândul lor, de la cei mai mari ca ei. Abia la şcoală găseam pe hartă Tecuciul, Galaţiul, Hârlăul, Suceava, iar învăţătorii noştri nu prea ştiau cum să ne explice de ce aceste localităţi se aflau în altă ţară.

În anumite zile cântam şi noi cu părinţii noştri cântecele lor triste:

„Cine nu-i mâncat de rele

Nu ştie-a cânta de jele,

C