În a treia marţi de după Paşte era dat ca în sate să se îndeplinească două ritualuri. Pe de o parte se făceau ţeste căci această zi mai era numită Ropotinul ţestelor, iar apoi se umbla cu Paparudele sau Caloianul.
În credinţa populară, doar în această zi femeile aveau puterea de a-l înfrunta pe cel rău, lăsându-l fără scăpare acoperit de ţestele din pământ închipuite ca nişte căciuli magice. După ce se strângeau mai multe laolaltă, se aşezau la masă ospătându-se cu bucate şi vin şi abia apoi porneau să joace pământul jilav în picioare, bătându-l din când în când cu beţele. Îndată ce ţestul căpăta forma specifică de căciulă, îl lăsau să se usuce la soare câteva zile. Înainte de a pune la copt prima pâine, ţestul era spoit, împodobit cu flori şi crengi verzi, dar şi stropit cu vin ca să fie cu spor. Ţestele îndeplineau însă şi alte funcţii magice. „Tot în această zi, fetele care au rămas nemăritate fac un ţest, îl ard până se roşeşte bine şi bagă sub el de viu un cocoş. Ele cred că făcând astfel se vor mărita în curând.” (Marcel Olinescu – „Mitologie românească”)
Să vină ploaia!
Cum de ploaie depindeau recoltele bogate, nu erau neobişnuite practicile magice prin care se invoca ostoirea setei pământului. Cel mai adesea se făcea un om din lut, având capul acoperit cu o jumătate de coajă de ou roşu rămas de la Paşte, plămădire ce purta numele de Caloian. El era îngropat într-un lan de grâu, iar participanţii la această ceremonie se veseleau, convinşi fiind că vremea se va schimba în bine. În alte locuri, „păpuşa aceasta caraghioasă e pusă într-un coşciug mic şi e purtată ca un mort, plâns şi bocit, tămâiat şi pe urmă îngropat între bozii sau lângă fântână, în timp ce femeile îi cântă la cap”. (Marcel Olinescu – „Mitologie românească”)
Dacă în schimb ploua prea abitir, atunci se scotea afară în pragul uşii lopata de pâine, iar toporul se î
