E simplu, fotografia a apărut deja. E comparabilă cu marile capodopere din istoria vizuală a lumii. E această fotografie trimisă presei din situation room din Casa Albă. Ar trebui înrămată şi pusă în fiecare casă.

Iar cea mai bună expresie a situaţiei, o cutremurătoare mărturie despre răzbunare, ură, milă, răzbunare, raţiuni de stat, război, toate sînt prinse într-o singură figură. Cea a lui Hillary Clinton. Asta e, de altfel, şi esenţa fotografiei lui bin Laden cu creierii împrăştiaţi:

Povestirea fotografiei ne face să înţelegem. Fotografiile propriu-zis doar ne bîntuie, spunea Susan Sontag. ce-ar fi această fotografie fără poveste? O stranie adunare de oameni miraţi, oripilaţi, mulţumiţi, ameţiţi de putere, surprinşi de ea. De ce nu s-a dat poza lui Osama binLaden asasinat? De ce o cereţi? De ce credeţi mai mult într-o fotografie cu un corp mutilat?

Citiţi articolul acesta care argumentează necesitatea de a nu da poza cu ţeastă teroristului făcută chiseliţă. El descrie nevoia strategică a USA de a nu da fotografia: pentru că ar bruia fotografia propriei victorii, cea cu americani fericiţi.

Videocraţia nu a adus certitudine. Credem mai mult în imagine, asta credeam despre noi. Dar videocraţia a adîncit neîncrederea. Prima întrebare pe care ţi-o pui cînd vezi o fotografie dură sau spectaculoasă este: şi dacă e fake? Realitatea e uneori atît de puternică încît îşi pierde “esenţa reală”. Devine “ireală” – un epitet deja banal.

Ca să revin la Susan Sontag, există un pericol în orice fotografie. Aceea de a produce catharsis, de a produce reacţii în rîndul privitorilor. Brutal spus: dacă ni se face milă de bin Laden ciuruit? Ce reacţii aţi avut cînd aţi văzut spînzurarea lui Saddam? Sontag se întreba chiar de ce au fost evitate unele fotografii de la World Trade Center care erau… frumoase. Erau atît de frumoase încît transmiteau în subtext u