Iulian Ciocan,

Tărâmul lui Saşa Kozak,

Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2011

Romanul lui Iulian Ciocan este unul remarcabil, şi pentru că este „bine scris”, de fapt, foarte bine scris, şi pentru că are „personaje memorabile”, şi pentru că are o structură bine legată (cum afirmă pe coperta patru Alexandru Muşina), dar şi pentru că, spre deosebire de multe dintre romanele care apar în ultima vreme, este o carte plină de înţelepciune, care transmite un discret mesaj uman. O carte deloc scandaloasă, care dă de gândit, nu la marile probleme / teme ale literaturii, ci la micile probleme ale vieţii. Nu la suferinţa fiecăruia, într-o lume mizerabilă, ci la ce facem noi pentru cei din jurul nostru, pentru lumea în care trăim sau măcar pentru noi înşine. Toţi suntem vinovaţi sau mai bine zis responsabili pentru ceea ce ni se întâmplă (rău), la nivel micro ori macro. Orice accident este pregătit din timp, şi mai multe semnale de alarmă se aprind înainte. Nu le prinzi sensul şi doar clipa nefericită te loveşte din plin, schimbându-ţi cu totul viaţa – asta dacă ceea ce mai rămâne după se mai poate numi sau dacă mai este viaţă. Eşti nemulţumit? Ţi se va lua ceea ce ai, şi vei vedea că ai avut mult. Soţul nu câştigă prea mult? Vei vedea mai târziu, prea târziu, că era de fapt destul... Te duci către amantă sătul de nevasta defeminizată şi / sau de un ideal feminin de neatins? S-ar putea să te calce maşina! Scapi, la mânie, un cuvânt greu şi cuvântul ţi se va împlini! Am simplificat îngrozitor „intriga” câtorva dintre povestirile „fataliste” care alcătuiesc acest roman, dar aceasta pentru că mesajul acestor povestiri se probează, în viaţă, la tot pasul: multe accidente/ incidente „se anunţă” din timp, sunt doar un rezultat, răsplata pentru împietrirea inimii. Sunt însă şi semne care te pot întoarce din drum, detalii aproape insesizabile, într-o lume în care d