Mătreaţa e o chestie mişto. E un lucru, un obiect sau o părticică infimă din tine. Îţi aparţine, la fel cum îţi aparţine inima, rinichiul, părul, unghiile (pedichiurile), etc. Totuşi mătreaţa nu e pe placul tuturor. De fapt ce spun eu tuturor, nu cred că e vreo persoană care să aprecieze mătreaţa la adevărata ei valoare. Toţi caută produse s-o elimine, să şi-o scoată din cap (de pe cap, whatever), nimeni n-o iubeşte, nimeni nu-i acordă o mângâiere, o fărâmă de afecţiune, fie ea şi doar declarativă la nivel de verbalizare simplă, nemetaforică: “măi mătreaţo, eu te iubesc” De fapt mătreaţa e o metaforă a vieţii, o manifestare în toată splendoarea a unui ţesut care deşi mort, ţi-a fost alături o bună bucată din viaţa ta. Îţi moare o rudă, o îngropi, o jeleşti, o elogiezi. Îţi moare un animal de companie faci acelaşi lucru pentru el, pentru că bineînţeles, a făcut cândva parte din tine... dar mătreaţa??? Ea nu ţi-a fost alături în clipele cele grele? Nu ţi-a fost ea aproape la bine şi la rău? Nu a fost ea cândva “tu” !? De ce te dezici de ea? De ce te dezici de tine?
De fapt mătreaţa eşti tu, sinele tău. Şi când respingi mătreaţa tot ce faci este să te respingi pe tine, pe cel ce eşti şi care ai devenit. Mătreaţa, stimate cititor, înseamnă devenire …ştiu, toţi vor să fie, nimeni nu vrea să devină. Cu toate astea se întâmplă. Tu devii mătreaţa şi mătreaţa devine sinele tău. Acel sine pe care îl arunci în cadă sau sub duş, acel sine minor pe care îl împrăştii prin aglomeraţiile urbane zi de zi, acea mică fărâmă din tine pe care o laşi moştenire umanităţii şi pe care o laşi pradă caldarâmului sau hainelor tale seara când ajungi acasă… te dezbraci de haine, le arunci pe scaun, pui pe tine ceva comod şi apoi îţi vezi de treabă. Dar mătreaţa? Ea te priveşte cuminte de pe haine, te admiră cum trebăluieşti sau cum te odihneşti, te vede dar nu te judecă. Nu, mătreaţa nu
