Nu e greu de văzut că Patul lui Procust (1933, Naţionala Ciornei) stă în umbra discretă a mucenicilor. Ladima îi reuneşte, închinat fiind, prin numele mici, amândurora.

Datele în sine apar în momente cheie şi nu pot fi luate drept simple coincidenţe: „Ce ciudat mi se pare să leg, deodată, de viaţa mea trecută o altă viaţă, la întretăiere, la o dată anume. Ştii ce făceai acum un an la data cutare, pentru că viaţa ta trece, aşa ca un fir, şi prin data asta. Dar să descoperi că prin aceeaşi dată, altă viaţă trece cu firul ei ţi se pare ceva din altă lume... (...) Iată ce făcea deci Ladima, care-mi apărea din neant, parcă, la 26 octombrie, când firele noastre s-au întretăiat iar.”

De ce ei, Gheorghe şi Dumitru, apar ca repere ale unui timp contorsionat, cum nu mai cunoscuse romanul românesc? Răspund cu ipoteza cea mai la îndemână: ca patroni ai chiriaşilor. Marele roman dintre războaie nu este al proprietăţii, ci al chiriei. Al nefireştii întâlniri dintre precaritate şi adăpost. Povestea echivocă a Emiliei şi a lui Fred, cel care răscumpără o indiscreţie grosolană printr-una şi mai greu de priceput, este, mutatis mutandis, un Decameron bucureştean. Afară e torid, înăuntru e tulbure.

Cele două sărbători sunt momente de schimbare, de cotitură, în statutul locativ, să zic aşa, şi în viaţă, nu mai puţin. Fred ţine să se mute la casa lui în ajunul Sfântului Gheorghe, operaţiune pe care i-o încredinţează nu samsarului rătăcitor (în zadar...) al lui Caragiale, ci doamnei T. Ea este, deci, cea carel aşază. Iar aniversarea acestui ajun ajunge, printr-o acumulare de motive nu pe deplin dezvăluite, o catastrofă. Ziua de care Fred se fereşte este, întâmplare sau nu (n-aş crede...), aniversarea lui Camil însuşi. Să fie o nevrotică teamă de moarte, în forma graduală a îmbătrânirii, în spatele ghinionului care apasă pe zi? Filosofie de dandy, deloc străină de alt