În filozofie, originalitatea e direct proporţională cu nepăsarea faţă de jargon. Eşti cu atît mai liber cu cît te poţi rupe mai uşor de ticurile ei verbale. Şi cum orice autor are un set de expresii predilecte la care recurge ca la o ceremonie lexicală, prima reacţie e să-i depistezi ritualul de vorbe de care face uz în mod instinctiv.

Vrem, nu vrem, scrisul e un protocol al obişnuinţelor crase, de aceea, sub unghiul expresiei, filosofii sunt tot atît de periclitaţi ca poeţii: gîndirea lor este o manie care sfîrşeşte în automatisme de limbă. E ca şi cum o forţă mai puternică decît ei îi împinge invariabil spre iscarea unor formule standard, de care nu se mai pot lipsi din momentul în care au dat peste ele. Cînd acest formule apar, morbul ceremoniei verbale devine stil, iar stilul e cu atît mai evident cu cît e mai uşor de recunoscut. Şi aşa cum există un stil Arghezi, tot aşa există un stil Hegel, un stil Kant, un stil Noica.

Valoarea unui stil se măsoară după cît de durabilă e moda pe care o poate crea în timp, caz în care un autor e cu atît mai viu cu cît puterea de molipsire asupra generaţiilor e mai mare. După ce l-ai citit pe Ion Barbu, o vreme nu poţi scrie decît în cadenţa asonanţelor lui, la fel cum, după l-ai frecventat pe Heidegger, nu poţi să te exprimi decît în formulele lui sibilinice. Sunt importanţi doar autorii pe care îi imiţi fără să-ţi propui asta, dar cel mai important e ca în final, rupîndu-le vraja ceremoniei, să ajungi la propriile ticuri. Metrica lui Arghezi trebuie părăsită, categoriile lui Hegel trebuie uitate, iar Heidegger trebuie abandonat. Din acel moment eşti liber, adică apt de a te supune propriei tale pastişizări, cu condiţia să fi ajuns la propriile obişnuinţe de limbă.

Viorel Chiţea nu e liber fiindcă nu are o limbă a lui, ci acel jargon clasic al celor 100 de concepte ce formează fondul principal de cuvinte