Pentru al patrulea an consecutiv, Premiul Uniter pentru cel mai bun spectacol al anului a fost acordat, în 2011, unei producţii a unui teatru de limbă maghiară – Teatrul Maghiar de Stat Cluj (pentru Strigăte şi şoapte, în regia lui Andrei Şerban). În 2010, a fost Teatrul Maghiar „Csiki Gergely“ din Timişoara (Rosencrantz şi Guilderstern sînt morţi, montat de Victor Ioan Frunză), în 2009, din nou Teatrul Maghiar de Stat, pentru Trei surori, în regia lui Gábor Tompa, la fel şi în 2008, pentru Unchiul Vanea al aceluiaşi (din 2011) Andrei Şerban. În 2007, Elizaveta Bam de la Bulandra a tulburat succesiunea maghiară, pentru că un an înainte tot Teatrul Maghiar de Stat din Cluj fusese premiat, pentru Woyzeck, în regia lui Mihai Măniuţiu. În esenţă, trendul a devenit atît de absolut, marcat şi radical în această ultimă jumătate de deceniu şi ar trebui, la drept vorbind, luat încetişor la întrebări. De ce sînt spectacolele teatrelor de limbă maghiară cele mai bune din ţară, din perspectiva unor jurii formate în 99,9% din cazuri din nevorbitori de maghiară (András Visky fiind singura excepţie; deşi ei, criticii de teatru de limbă maghiară din România, există, nici unul nu a făcut vreodată parte din vreun juriu Uniter)? Ce le place atît de mult, mai ales criticilor români de teatru, în aceste producţii la care nu au acces lingvistic şi în ciuda acestui fapt? Şi, mai ales, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, principalul cîştigător pe piaţa simbolică respectivă, căci aş lăsa deoparte Teatrul „Csiki Gergely“, premiat într-un an în care nominalizările erau flagrant dezechilibrate, iar Victor Ioan Frunză nu putea decît să învingă într-o competiţie în care concura cu sine însuşi. Ei bine, ceea ce le place este, în esenţă, impresia puternică de paradis pentru totdeauna pierdut. Există în România teatre şi secţii ale teatrelor în trei limbi, altele decît cea oficială: un teatru în id