Franţa a devenit ţara campioană a unei arte de stat, oficiale, de calitate mediocră, practic necunoscute în afara graniţelor sale, după părerea lui Jean Clair şi chiar şi a subsemnatului. Marea ei specialitate a fost cîndva să încurajeze dialogul între „vocile tăcerii“... pe vremea lui Malraux. Din fericire, e dotată, de asemenea, cu eminenţi şi erudiţi specialişti în ale umanioarelor: Marc Fumaroli şi acelaşi Jean Clair, de exemplu, care se indignează frecvent şi ne explică de ce peisajul cultural francez e atît de deteriorat, de festiv şi funebru, de venal şi mortifiant. Nu e posibil să-i ignori, căci dînşii inspiră respectul şi admiraţia unui public larg, cu excepţia detractorilor lor – e de la sine înţeles – ce se grăbesc să le lipească eticheta infamantă de conservatori şi „reacţionari“. Într-adevăr, ei reacţionează! Cei doi academicieni, Fumaroli şi Clair, ne-au oferit fiecare, recent, cîte o carte, cu încîntătoare peregrinări, care, datorită stilului lor, ne invită la un voiaj prin lumea artei de azi, ce ne lămureşte asupra prezentului pe care-l trăim. Profesor onorific la Collège de France, Fumaroli îşi notează gîndurile într-un jurnal (Paris-New York dus-întors, Editura Fayard) împănat cu plimbările sale dintr-o capitală în alta, cu lecturile şi cu expoziţiile pe care le vizitează. Pana sa rafinată de specialist al secolului al XVIII-lea ne spune poate mai convingător chiar decît argumentele logice adevărul subliminal că nimic nu egalează acumularea cunoştinţelor omeneşti suprapuse şi limpezite de timp, graţie transmiterii de la o generaţie la alta. Aceste aluviuni, ce ne-au dat recoltele artistice din ultimele milenii pînă la arta modernă – modernul prezent şi cel ce va veni – sînt în opoziţie radicală cu arta contemporană, care revendică o ruptură totală cu trecutul. Cu toate acestea, jurnaliştii marelui-cotidian-de-referinţă-de-seară Le Monde, domnii Jean