Există pe piaţă, la ora aceasta, o adevărată inflaţie de colocvii, seminarii, simpozioane şi mese rotunde care, într-o proporţie majoritară, reprezintă modalităţi de „sifonare” a unor bani mai mult sau mai puţin publici, prin pretexte aparent generoase şi ostentativ altruiste, în favoarea unor persoane cu relaţii şi cu lipici la sponsori şi la organizaţiile care alocă fonduri în aceste scopuri.

În acest noian de acţiuni care trădează un interes maladiv pentru câinii vagabonzi, oamenii fără adăpost, bolile exotice sau ocupaţiile stranii, îşi face loc câte o acţiune cu adevărat valoroasă, ce porneşte de la o realitate palpabilă şi urmăreşte punerea în evidenţă a unor soluţii sau initţiative viabile.

Este cazul recentei mese rotunde găzduite de Palatul Parlamentului, organizată de un ONG prestigios – „The European Developement Platform” – care a pus pe masa specialiştilor două „chestiuni arzătoare” de pe agenda europeană a României. Sub sloganul „Nou-veniţii UE cântăresc costurile şi beneficiile” au fost abordate două teme principale: „Bugetul UE şi convergenţa economică – rolul fondurilor structurale şi de coeziune”, şi „Criza economică şi piaţa de muncă europeană: ce rol are impasul Schengen”.

Sunt, într-adevăr, două dintre capitolele ce ridică în faţa României, încă „rezidentă” în „clinica” europeană, chestiuni aparent insurmontabile. Este de acum clasică incapacitatea noastră de a realiza un procent decent de absorbţie de fonduri structurale, care ne plasează pe ultimul loc în ierarhia continentală. Pare paradoxal să ai nevoie de aceşti bani, ei să-ţi fie puşi pe tavă şi tu să nu reuşeşti să-i foloseşti! Vorbitorii au evocat atât piedicile obiective – birocraţia excesivă şi lipsa fondurilor proprii – cât şi cele subiective – dezinteresul autorităţilor, tentativele de fraudare, incapacitatea de a face proiecte acceptabile. Cel mai grav este că dacă