Întorc capul la stânga, îl întorc la dreapta şi îmi întreb colegii, tu de unde ai învăţat limbi străine? Păi din filme, frate, îmi spune lumea. Aşa am ajuns majoritatea să înţelegem italiană sau spaniolă, fără vreo oră la şcoală, iar pentru limbile pe care le studiam, câte două ore pe săptămână, una în caz că am fi chiulit, desigur nu era suficient. Am făcut şase ani de rusă şi abia ştiu să spun cum mă cheamă. Nicio oră de italiană, dar înţeleg şi la o adică, strânsă cu uşa, am şi reuşit să vorbesc. Doar pentru că m-am uitat la Ambra şi la Fiorello.

Românii sunt recunoscuţi ca talentaţi la limbi străine. “Vous etes doues pour les langues”, auzeam adesea. Ei bine, cred că suntem talentaţi pentru că am avut norocul să putem urmări filmele şi emisiunile în limbi străine ne-dublate. Ne-am însuşit cuvinte şi expresii, dar asta nu a însemnat că am uitat să vorbim româneşte. Şi ceea ce ne-am însuşit şi folosim, va intra în uz, vor fi probabil reglementate expresiile, iar limba nu numai că nu va fi stâlcită, ci îmbogăţită.

Vedeţi că scriu pe Pandoras când sunt indignată de o chestie. Cum ar fi astăzi, propunerea legislativă a deputatului Victor Socaciu de a dubla toate filmele în limba română.

“Folosirea subtitrării introduce cuvinte noi, care ulterior vor fi asimilate de populaţie. Aceste cuvinte sunt apoi folosite din ce în ce mai des în limbaj şi ajung să fie considerate ca termeni obişnuiţi. Din această cauză limba se deteriorează, acest aspect conducând la afectarea identităţii naţionale”, consideră deputatul.

Uite de-aia fix mă simţeam mai puţin româncă şi vorbeam mai prost, pentru că mă uitasem la filme în varianta originală.

Compar doar faptul că am avut norocul, marele noroc, de a nu vedea multe filme dublate cu modelul Franţei, pe care îl cunosc cel mai bine şi unde absolut totul este dublat. Din aceleaşi motive de identitate naţională