Cu trei ani în urmă, comentam un studiu al istoricului orădean Sorin Şipoş, care evidenţia o contribuţie inedită a istoricului ardelean Silviu Dragomir, pregătit – spre finalul carierei sale – să revină la prima lui vocaţie, cea de medievist. Monograful istoriei Bisericii Ortodoxe din Transilvania, al Revoluţiei de la 1848 şi al lui Avram Iancu, cel care făcuse parte din Consiliul Dirigent după 1 decembrie 1918 şi ajunsese în perioada interbelică ministru s-a întors, după Al Doilea Război Mondial, către începuturile statalităţii româneşti, preocupîndu-se de cel mai important document istoric păstrat în legătură cu existenţa formaţiunilor politice prestatale dintre Dunăre şi Carpaţi: aşa-numita Diplomă a cavalerilor ioaniţi (1247). Textul studiului prin care Silviu Dragomir a dorit să supună criticii de text şi analizei comprehensive acest document avea să vadă lumina tiparului abia în 2009, adică la aproape jumătate de secol de la săvîrşirea din viaţă, în 1962, a autorului. Între timp, pus sub interdicţia consultării de către Securitate, care îl socotea dăunător intereselor naţionale româneşti, şi păstrat departe de privirile specialiştilor chiar şi după căderea comunismului naţionalist de către „cerberii“ Bibliotecii Academiei, textul dactilografiat al studiului şi-a continuat existenţa secretizată. Datorită acestor caracteristici speciale în biografia autorului, ca tentativă istoriografică şi cu referire la chipul în care a căpătat un statut „top secret“ – aidoma unor documente strategice de natură politică –, studiul despre diploma ioanită al lui Silviu Dragomir merita o atenţie specială. După primele eşecuri de a accede la text, Sorin Şipoş şi l-a asociat la efortul detectiv şi ştiinţific pe acad. Ioan-Aurel Pop, cel care îi coordonase, cu timp în urmă, doctoratul, şi astfel, în cele din urmă, sub semnătura ambilor a apărut volumul Silviu Dragomir şi dosarul Dip