Romanul scriitorului bulgar Emil Andreev Râul de sticlă*), lansat acum şi în traducere românească, după cele din engleză, germană, polonă, rusă, sârbă şi slovacă, a primit în 2005 Premiul Vick pentru cel mai bun roman bulgar, apoi Premiul cititorilor şi a fost ecranizat în 2010.

Într-un sat de munte pierdut între Balcani şi Dunăre se întâlnesc un scriitor fascinat de antichităţi şi enigme ale istoriei, o tânără medievistă din Franţa şi câţiva restauratori chemaţi de preotul local să refacă frescele bisericii. În căldura toridă a două zile şi două nopţi de vară, printre fantomele trecutului şi prezentului, se vor topi pasiuni, reflecţii, iluzii, căutări şi secrete. Tânăra medievistă descoperă două statui stranii, despre care se crede că ar fi fost realizate sub influenţa ereticilor bogomili, şi două semnături cu litere latine şi nu chirilice, cum sunt toate celelalte însemne bulgăreşti, care provoacă şi mai multă derută în mintea cercetătorilor. Ca în orice roman care se respectă apar şi tensiuni erotice şi rivalitate între tânăra franţuzoaică şi o bulgăroaică extrem de frumoasă şi pasională, despre care puţini ştiu că a fost cândva prostituată în Salonic. "Râul de sticlă", în care ne cufundăm cu toţii, este viaţa însăşi.

Fireşte, acţiunea romanului e ceva mai complicată, are pe alocuri aspect de roman poliţist, cu enigme şi personaje bine conturate. Din fericire, ceea ce părea la un moment dat să alunece spre o intrigă misticoidă, cu bogomili şi spiritism, se lămureşte, realitatea fiind numai cea pe care doreşti s-o priveşti şi s-o înţelegi. Enigma care părea de natură religioasă se clarifică spre final, când cititorul află că povestea care a stârnit nedumeririle cercetătorilor nu era decât una de iubire nefericită şi ură. Iar cititorul român devine şi mai interesat să afle că la înălţarea bisericii ale cărei fresce se refac acum au lucrat în urmă cu a