În afara celebrelor “să aibă simţul umorului” şi “să îmi ofere siguranţă”, femeile îşi doresc cel mai mult şi cel mai mult de la un bărbat “să fie sincer”. “Aş vrea să fie sincer cu mine. Să-mi spună adevărul. Să nu mă mintă niciodată”, le aud mereu pe femeile din jurul meu spunând. Evident, şi eu am spus asta nu o dată. Şi o mai spun. Şi mai spun şi că nu aştept sinceritate doar de la bărbaţi, ci şi de la prietenele mele.
Spre exemplu, am pretenţia de la ele să îmi spună, fără să stea pe gânduri, dacă află vreun zvon sau au certitudinea că iubitul meu mă înşeală. Ba merg până acolo încât vreau chiar să-mi zică şi dacă nu le place sau le enervează ceva la persoana cu care îmi duc traiul. Şi închipuindu-mi că e de datoria mea să fac acelaşi lucru, nu mă sfiesc să le spun şi eu ce cred despre partenerul lor. Aşa am procedat în cazul prietenei mele, Lavinia, când i-am spus ce părere am despre iubitul ei. Nu era de bine, lesne de dedus.
Mai mult de şase luni după valul meu de sinceritate, Lavi nu a mai vorbit cu mine. După ce, într-un final, ne-am reconciliat, relaţia dintre noi nu a mai fost defel cea dinainte. Şi asta chit că ea, la scurt timp după împăcarea noastră, s-a despărţit de el fiindcă omul s-a dovedit mai nasol decât îmi mirosise mie. Ea ştie că am avut dreptate, eu ştiu, dar prietene la fel de bune ca înainte nu prea mai suntem.
De ce asta? Pentru că adevărul doare. Adevărul este agresiv şi supărător pentru cei din jur. Adevărul răneşte, iar oamenilor nu le place să fie răniţi, chit că mulţi dintre ei se bat cu pumnul în piept că vor să ştie adevărul. Vrem să fim răniţi, dar după ce suntem, ne supărăm. Iar asta dovedeşte că micile miciuni aparent nevinovate pe care ni le spunem între noi sunt o parte importantă şi absolut necesară în comunicarea umană. O lume fără minciuni ar fi mai eficientă?
Unii spun că da. Spre exemplu, asta spun
