Este vorba despre acelea fundamentale. Care îţi sînt dăruite pur şi simplu, iar dacă pierzi timpul întrebîndu-te „de ce mie?”, ratezi trăirea lor.
Am spus mereu că sînt norocoasă pentru că am avut multe încercări, cumpene, vîrtejuri, poveşti complicate, momente fabuloase care m-au provocat să mă caut şi să mă înţeleg din perspectiva existenţială profundă. Nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori am decodat mesajul fiecărei „probe”. Asta înseamnă că nu mi-a fost dată degeaba. Am cunoscut oameni formidabili cît alţii în o mie de vieţi. Am trăit zile şi nopţi şi secunde şi ani care au devenit, cu timpul, averea mea. Imensă! Tot mai des mă refugiez în tandreţea amintirilor, acel spaţiu unic al intimităţii adevărate. Urîtul din jur, lipsit de orice teorie să-i spunem estetică, se caţără pe suflete, pe destine, împînzeşte realitatea şi o domină. Sufocant. Din mai toate părţile eşti atacat de cîte ceva infect, derizoriu, lezant, abject. Sîntem tot mai departe de norme. De orice fel de norme. Scapă fiecare cum poate, cînd şi dacă poate. Insula fericirii mele este aceea a ÎNTÎLNIRILOR.
Una dintre ele se numeşte Dan Grigore.
Nu am să scriu o cronică de teatru, deşi, tot o formă de spectacol este şi ultimul popas pe care l-am făcut alături de maestrul Dan Grigore. Este o cronică a vremurilor de pe insula mea. Acum un an, imediat după prăbuşirea la Smolensk a avionului polonez cu elita de stat şi nu numai, Dan Grigore a ţinut o conferinţă la Teatrul Naţional din Bucureşti. A pus acea duminică sub semnul reverenţei faţă de un popor, şi unul încercat, plin de demnitate. Anvergura intelectuală reverberează şi în detalii, în tuşe fine care şoptesc ceva despre un anume fel de sensibilitate. De vulnerabilitate. După un an, adică acum, recent, fugind spre Casa Enescu de pe Calea Victoriei ca să nu întîrzii la un master class Dan Grigore, am auzit clopotele bătîn
