În pofida neplăcerii şi a reacţiilor, nu de puţine ori violente, pe care le provoacă liber-cugetătorilor militanţi, mustoasa sintagmă particula lui Dumnezeu (cu variantele particula divină sau, mai rar, particula zeu) pare a fi preferată, şi de cititori, şi de jurnalişti, neutrului şi opacului bosonul lui Higgs (sau bosonul Higgs), admis şi prescris de adulatorii ştiinţei. Numele fizicianului scoţian Peter Higgs (născut în 1929) a devenit larg cunoscut mai ales în ultimul deceniu, când a fost pomenit ori de câte ori presa relata despre încercările sau planurile de detectare a bosonului scalar, corpusculul pe care, într-un articol din 1964, Higgs (foto 1) l-a propus comunităţii ştiinţifice pentru a explica faptul că particulele elementare au masă (fie ea şi masă zero, ca în cazul fotonilor).

Modelul actual din fizica particulelor, numit şi Modelul Standard, îşi propune să prezinte interacţiunile (fundamentale) dintre particulele (elementare) care compun materia (întregului univers). Modelul, dezvoltat în prima jumătate a secolului XX şi finalizat pe la mijlocul anilor '70, explică interacţiunile dintre particule, dar acestea din urmă sunt privite ca fiind lipsite de masă (de unde ar urma că se deplasează, toate, cu viteza luminii). Or, majoritatea particulelor au masă. De unde le vine masa? Aceasta este întrebarea revoluţionară pe care şi-a pus-o Higgs, oferind, drept răspuns, ipoteza unei particule subatomice noi, bosonul scalar, cum l-a numit el, sau bosonul Higgs, cum i se spune astăzi (chiar dacă Higgs nu a fost singurul care a teoretizat-o), responsabilă de generarea masei tuturor celorlalte particule. Ipoteza lui Higgs era atât de curajoasă, încât revista de specialitate la care a trimis articolul l-a refuzat ferm. Europenii admiteau revoluţia muzicală a trupelor Beatles şi Rolling Stones, dar rămâneau surzi la noutatea ştiinţifică. Americanii, deschiş