Vocaţia lui Liviu Georgescu o reprezintă devoţiunea faţă de materie. O devoţiune paradoxal tensionată, pentru a-i smulge şiragurile de asociaţii, pletora imagistică ce-i compune discursul liric.

Dacă în legătură cu unii autori s-a vorbit de o luptă a lor cu Îngerul, în cazul de faţă s-ar putea vorbi de o luptă, tot atît de tulburător indecisă, cu materia. Poetica lui Liviu Georgescu e alcătuită din figurile acestei lupte, uneori ingenioase, purtînd o amprentă raţională, însă de cele mai multe ori doar sensibile, situate la nivelul senzorilor care pot inspira metafora. Nefăcînd loc semnificativ conceptului, speculaţiei, poetul se confruntă cu materialităţile precum cu o pastă îndărătnică în natura ei amorfă, spre a obţine răsfrîngerea lor în imaginar, antrenarea lor în fluxul abundentei d-sale plăsmuiri. Erosul constituie, în volumul pe care-l avem acum în vedere, un motiv privilegiat, slujit de maniera autorului de a se sprijini pe văz, pe auz, pe pipăit, id est pe o receptare a concreteţii tangentă la senzualitate: „Ea venea şi cum venea o ştiam,/ mă ştiam, / ochii îi vedeam şi sorii din ei, / galbeni şi verzi şi ovali şi pătraţi / şi lapţii luminii singuri şi grei. // Ea venea cu armonii şi moduri uitate, / şi cum venea îmi simţeam sferele în spate / muguri în carne-aşteptînd./ Îi pipăiam mersul, buzele, îi adulmecam glasul” (Ea venea). Eterna Evă ia naştere încă o dată pentru uzul îndrăgostitului, printr-un proces mitologic ce implică elementele uranice. Ivirea sa iscă un spectacol în care arborii de apă dansează sub sînii de ţiţei ai lunii, risipiţi pe stînci aidoma caprelor sălbatice, copacii de sare dansează şi ei despletiţi asemenea ielelor, apoi se limpezesc în cristale pure, se primenesc asemenea apelor iazului. Abstracţiunea nu-l ispiteşte pe acest bard clădit pe exaltarea senzoriului. Zborul, despicarea, lumina sunt percepţiile d-sale favorite,