Mai mult decât o simplă colecţie de poeme, antologia realizată de Claudiu Komartin şi Radu Vancu reprezintă o bună ocazie pentru o discuţie nuanţată despre condiţia poeziei de azi.
În Occident, astfel de cărţi apar cu regularitate. O spun şi cei doi autori, care citează dintre suratele mai mari Best Poems of The Year şi The Best American Poetry. La noi, Cele mai frumoase poeme din 2010 constituie o premieră. S-o tratăm ca atare, în speranţa că proiectul va continua. E mare lucru într-adevăr că, la vreme de criză, se scrie poezie semnificativă. Dar nu-i de colo nici faptul că această poezie se publică, se reeditează şi, iată, se antologhează. Selecţia reţine cincizeci de poeţi, dintre care patruzeci au publicat anul trecut volume. (Ceilalţi zece fiind prezenţi cu grupaje în reviste.) Patruzeci de volume, aşadar, apărute la nu mai puţin de cincisprezece edituri.
Media nu e rea. Mai ales că trierea s-a făcut exigent. Lipsesc, de pildă, Sebastian în vis şi Amintiri pentru tatăl meu, cele două volume ale lui Radu Vancu (din scrupul). Apoi Paloarea lui Ioan Morar, Aerobicicletele lui Bogdan O. Popescu sau Metalurgicul lui Radu Andriescu. (Vor mai fi fiind cu siguranţă şi altele, pe care nu mi le amintesc acum sau care nu contează decât statistic.)
Oricum, Komartin şi Vancu s-au achitat bine de misiune. Poeţi ei înşişi şi redutabili cititori de poezie, aceştia au acoperit cam tot ce merita acoperit din peisajul editorial al anului precedent. Imaginea pe care o oferă Cele mai frumoase poezii din 2010, inerent „subiectivă şi incompletă” (p. 228) cum cu prudenţă o defineşte cel dintâi în postfaţă, e absolut coerentă. Ar fi greu să-i reproşezi ceva.
La aceasta mai contribuie un amănunt. Anume acela că şi Komartin şi Vancu, sunt două voci credibile. Am mai spus-o, pentru un antologator, credibilitatea intelectuală e o calitate obligatorie. Eşecul înr
