Urmare a editorialului meu din 22 aprilie, Nicolae Breban mi-aadresat o scrisoare deschisă, pe cât de vehementă, pe atât de nedreaptă. Nu-i răspund tot printr-o scrisoare, fiindcă nu cred că e la mijloc o problemă personală.

Las să treacă de la mine paharul amărăciunii personale. Îi voi răspunde lui Nicolae Breban în calitate de preşedinte al USR. Şi nu neapărat pentru a replica învinuirilor pe care le aduce actualei conduceri („niciodată de aproape un secol de când Uniunea noastră există prestigiul şi importanţa scriitorului român n-au fost mai coborîte în societatea românească. Nici măcar sub comunişti!”), cât pentru a lămuri câteva chestiuni de principiu.

Din scrisoarea lui Nicolae Breban rezultă, înainte de orice, faptul că a fost informat tendenţios cu privire la ceea ce s-a discutat în Consiliul USR, la care n-a participat, şi cu privire la ceea ce am spus eu însumi. În esenţă, poziţia Consiliului a fost aceea pe care am enunţat-o în editorialul care l-a nemulţumit pe Nicolae Breban, şi anume că decizia CNSAS de a trimite în instanţă propunerea de colaborator al Securităţii nu se bazează nici pe un angajament, nici pe denunţuri, ci pe rolul de agent de influenţă jucat după întoarcerea din Franţa în 1972. Am considerat că e vorba de un „caz atipic”, care se cuvine examinat cu circumspecţie. Părerea majorităţii membrilor a fost că, în lipsa unei legi a lustraţiei, şi, încă, înainte de o sentinţă a Justiţiei, nu se pune problema excluderii lui Nicolae Breban, din Consiliu. Într-un P.S. la scrisoare, Nicolae Breban declară : „Cu această ocazie, îmi anunţ retragerea mea din Consiliul USR. Nu, nu poate fi vorba de o demisie, nici măcar de onoare, cum se spune, actualul comitet de conducere a breslei noastre şi nici preşedintele ei nu sunt demni de un asemenea act”. Dincolo de caracterul jignitor al declaraţiei, este echivocul ei : nu e limpede dacă o