Sunt sătul de politica dâmboviţeană, nu mă interesează lozincile, nu mă pricep la ecologie: vreau să trăiesc într-un oraş prietenos.

De mai bine de o lună de zile fac plimbări cotidiene prin Leuven/Louvain (Belgia), unde locuiesc temporar, sau prin Bruxelles, care este foarte aproape. Citesc zilnic presa românească şi mă minunez, ca şi atunci când sunt în ţară, că rareori apar în spaţiul public din România apeluri şi activitaţi concrete pentru împrietenirea cu oraşul. Fiind bucureştean de vreo 21 de ani, mă interesează mai puţin apropiatul referendum din Capitală, care urmăreşte relaţiile de putere dintre partide şi oamenii acestora, cât îmbunarea (administraţiei) oraşului.

Voi porni de la exemplul spaţiilor verzi. Nu am văzut decât rareori în România parcuri care să iasă din siajul hei-rup-ismului comunist. Dovada: acum, că am scăpat la oarece fonduri europene, se asfaltează în continuare, în prostie, toate aleile, pe când în Occident aleile parcurilor sunt rareori asfaltate. Sunt construite, în schimb, dintr-un amestec de humă, pietriş şi nisip (cu siguranţă, constructorii români ştiu despre ce este vorba) care le conferă proprietăţile ce favorizează o plimbare civilizată. Rareori vei vedea bălţi, nu te vei îngloda dacă plouă. Şi orice medic îţi va spune că este mult mai sănătos pentru glezne şi pentru coloană mersul sau alergatul pe un asemenea teren natural decât pe asfalt sau pe pavajul de piatră cubică (ultima obsesie în materie de parcuri a primarilor şi a consilierilor bucureşteni). Este o evidenţă că vara asfaltul încins emană căldură, ba chiar şi oarece substanţe nocive. Cu alte cuvinte aici aleile parcurilor sunt prietenoase cu beneficiarul (orăşeanul), iar nu cu buzunarele edililor şi ale firmelor care ne papă banii.

Dar prietenoase sunt multe într-un parc occidental. Vei vedea semnificativ mai puţine terase & baruri sau chiar deloc în