Într-un roman celebru, trecutul unei ţări imaginare, istoria sa erau scrise şi rescrise neîncetat, după interesele de moment. Prezentul dicta acolo configuraţia trecutului, modificându-l cu uşurinţă şi nebuneşte.
Nu cred că suntem în situaţia aceasta. Dar observ că nici la noi raporturile dintre trecut şi prezent nu sunt tocmai limpezite şi nu sunt tocmai în regulă: trecutul nostru apropiat exercită o considerabilă presiune asupra noastră şi ne sileşte să-l redesenăm, să-l redefinim, să punem într-o altă lumină ceea ce am trăit. Avem, în vremea din urmă, tot mai multe exemple care confirmă această stare de lucruri. De obicei, doar viitorul reprezintă o pată albă pe hartă, doar el este neştiut. Despre trecut avem impresia (prejudecata!) că, fiind ceva trăit, ceva consumat, îl şi cunoaştem. Aşa se aşază el în mintea noastră: e zona dată, zona sigură. Numai că istoria n-a fost deloc îngăduitoare şi veselă prin părţile noastre şi nu ne-am bucurat de regimuri politice normale. Am vieţuit într-o lume de tip carceral care, pentru a se menţine, făcuse o regulă din a-şi supraveghea permanent locuitorii, umilindu-i şi pervertindu-i. Atâţia dintre noi duceau o existenţă la vedere şi o a doua existenţă, ascunsă. Aflăm acum că oameni şi întâmplări care ni se păreau într-un fel sunt altfel.
De curând, au fost date publicităţii câteva nume de scriitori care au colaborat cu Securitatea. Chiar în revista noastră au apărut documente, iar directorul României literare s-a pronunţat ferm de fiecare dată. Poziţia sa a fost nuanţată. Cei care au greşit trebuie să-şi asume greşelile şi poartă răspunderea acelor greşeli. Apoi, cei care au greşit nu sunt, totuşi, egalii celor care, în aceleaşi condiţii, n-au greşit. A existat alb şi a existat negru, n-a fost totul gri, aşa cum încearcă unii să ne convingă. De asemenea, faptul că au fost date în vileag unele abdicări mo
