De câteva zile, plătim un tembel mai puţin: Csibi Barna.
Din poziţia de bugetar, acesta şi-a permis cam multe. A întins coarda iredentistă până când i-a plesnit în nas. Ştiţi povestea cu „păpuşa Avram Iancu" spânzurată la Miercurea‑Ciuc de mocofanul care pe atunci era angajat ca funcţionar al Direcţiei Finanţelor Publice din Harghita.
Păcat că a fost nevoie de aproape două luni pentru ca un individ atât de josnic să-şi piardă statutul de funcţionar public. De ce o fi fost nevoie, oare, ca el să fie transferat, pe rând, la Finanţele din Abrud, judeţul Alba, şi la cele din sectorul 2 al Capitalei? Un tembel rămâne tembel şi dacă-l trimiţi la Paris, în Antarctica sau pe Lună. El nu devine frecventabil nici dacă se îmbracă în Armani, mănâncă icre negre şi se plimbă în Ferrari. Cu atât mai puţin, dacă rămâne un maidanez al bunelor moravuri.
Poate că a fost o problemă cu vechiul Cod al Muncii. Ce-i drept, legislaţia îi apăra pe toţi ambuscaţii, indiferent că aceştia erau monumente ale hoţiei, necinstei sau iresponsabilităţii. În loc să-i dai afară cu un şut în fund, trebuia să-i mângâi pe creştet, să-i gâdili în tălpi şi să le faci freza pe-o parte. Comisii, paracomisii, rugăminţi, scuze, salarii compensatorii, când tot ce meritau era un adio şi-un praz verde!
Ar fi cu adevărat grozav ca prima victimă a noului Cod al Muncii să fie Csibi Barna. Dincolo de rezolvarea problemei ar fi simbolistica. Te-ai dat în stambă, ai plătit! În primul rând, îţi pierzi pâinea, căci în viaţă mai contează şi ce fel de om eşti, nu doar de cât de meseriaş eşti. În instituţiile publice, tembelismul trebuie să fie calea cea mai scurtă spre concediere, aşa cum se întâmplă în companiile private care se respectă.
Dacă nerozia merge şi mai departe, alunecând spre zona penală, atunci calvarul muşteriilor se află abia la început. Pe infractorii periculoşi nu-i conced
