În structura intimă a psihologiei obedienţei predomină „arta supunerii şi a disimulaţiunii". Se ştie că „liberările psihice se obţin prin ritual şi gesturi simbolice", dar, cu toate acestea, oamenii pot trăi fără problematizări sau oscilaţii ale conştiinţei chiar şi în plină „inaniţie culturală".
Un om complex nu poate trăi „fără lux intelectual şi sufletesc". Constantin Beldie afirma în numele generaţiei sale că „orice om înţelept îşi doreşte o carte bună şi un sân de femeie rară".
Continuăm să trăim în „epoca atacurilor perfide, chiar în mijloacele de transport în comun unde oamenii nu mai au reţinerile politeţii, nici inhibiţiile moralei religioase". Din nefericire „oamenii amorfi, oamenii morţi, prin banalitate, ai societăţilor, nu fac istoria. Ei sunt obiecte de istorie". Cu condiţia să nu se găsească în funcţii decizionale de prim rang.
Sediul gândirii şi imaginaţiei oricărui obedient are conotaţie digestivă, spiritul său sălăşluind în burtă: acolo „se află chiar şi sensibilitatea lor artistică şi tonalitatea sufletească". Acestea sunt trăsăturile definitorii omului amorf, cadavru-viu. Obedientul „se îndoieşte de sine însuşi, de umbra sa, de amanta sa, de prietenul său", mai puţin de poruncile şefului, care sunt literă de lege. Obedientul întotdeauna se va disculpa spunând: „N-am nici o vină! Aşa mi-a cerut şefu'!". De aceea este bănuielnic şi prepuselnic. Iubeşte şarada, spune da şi gândeşte nu, iar când a spus nu, înclină mult spre da.
Ocupaţia princiară a obedientului are tot un caracter digestiv, stimulul aflându-se „de la buric în jos", iar calea regală a caracterului său porneşte de la buze, trece prin esofag la intestinul gros, obişnuind a „stoarce plăceri din hoitul său, ca dintr-o lămâie".
După tipicul latifundiarului de circumstanţă istorică, baron regional sau local, manelist sau iubitor de muşchi tatuaţi, obedientul dip
