Nu mi-ar fi trecut prin cap faptul că în România se poate atinge un nivel de civilizaţie la acare nici în visele cele mai frumoase n-aş îndrăzni să aspir.

Marţi – zi tradiţională a ceasurilor rele – s-a întâmplat ceva unic în analele democraţiei româneşti: primarul comunei Deveselu a fost nu doar informat, dar chiar rugat, de la nivelul Palatului Cotroceni, să fie de acord cu instalarea, pe teritoriul comunei, a scutului american antirachetă!

Buimăcit de onoarea care i se făcea, primarul nu doar că n-a căzut pe gânduri, ci a acceptat cu entuziasm propunerea. Şi, uite-aşa, s-a prezentat în inima Olteniei un ditamai subsecretarul de stat american, cu liota de colaboratori români şi americani, ca să inaugureze baza în care vor fi instalate sofisticatele echipamente menite să apere lubeniţele locale de eventualele atacuri venite din spaţiul cosmic.

Sincer să fiu, nu ştiu dacă în locul domnului primar aş fi procedat altfel. M-aş fi gândit, în primul rând, că baza aeriană, abandonată de ani buni din lipsa avioanelor de luptă, este salvată de la paragina la care a condamnat-o generalul de intendenţă ajuns ministru al Apărării. M-aş fi gândit că pe lângă bază vor găsi ceva de lucru şi nea Gică, şi coana Lenuţa, şi Sucă, scăpând astfel de spectrul şomajului şi lăsând libere câteva scaune din cârciuma din sat în care-şi făceau veacul. M-am gândit că, cu ocazia asta, poate se va trage apă în sat şi nu se vor mai spurca fântânile la fiecare inundaţie şi că americanii vor dori să călătorească până la bază pe o şosea fără gropi. După aia m-aş fi gândit şi la o sală de sport, pe banii Elenei Udrea, sau chiar la un stadion pe care să evolueze băieţii din sat adunaţi în echipa „Scutul”...

Abia după toate astea mi-ar fi trecut prin cap să-i întreb şi pe iubiţii mei consăteni dacă vor să aibă lângă casă acest scut, făcând chiar şi un referendum, ab