Pare ciudat sa spun ca eu, o pisica, si cu un om am fost "suflete pereche".
Daca veti avea rabdare sa cititi povestea vietii mele, poate ma veti crede. Am venit pe lume intr-un loc neprietenos, si dupa ce mama mea si fratii mei s-au pierdut, a trebuit sa traiesc pe cont propriu. Era toamna tarzie si soarele, tot mai palid, disparea repede, peste munti. Se simtea inghetul, semn ca iarna era pe-aproape. Eu eram singura, flamanda si tare trista. Zgribulita de frig, cu inima si trupul pline de durere, m-am strecurat pe langa tufele de flori de langa un bloc, iar cineva, de la un geam, m-a vazut, m-a strigat si mi-a aruncat mancare. A fost primul semn de bunavointa fata de mine, gest care s-a repetat. Intr-o zi, cel care imi arunca carnita s-a apropiat de mine si, spre mirarea lui, eu i-am iesit in intampinare. In bratele lui m-am simtit in siguranta, stiam ca este un om bun. Cand am ajuns in casa lor, aveam doua coaste rupte, deformate, si coada la fel. Erau urmele suferintelor mele. Mi-au spus Lolita si numele mi-a fost pe plac. Chiar din prima noapte, am dormit pe pat, intre ei, pe pernuta mea si lipita de El. Asa a inceput prietenia noastra. De atunci, au trecut peste zece ani. Am imbatranit impreuna. Au fost ani plini de bucurie, de joaca, de afectiune impartasita, pana intr-o zi...
In dimineata in care au plecat la un drum lung, eu si cu Pusa, cealalta pisica, am stiut ca Lui i se va intampla ceva rau. Inainte de a se ridica din pat, l-am tinut strans de brate, sa nu plece. Mirat de gestul nostru, ne-a mangaiat si ne-a spus: "Sa fiti cuminti, ne intoarcem curand". N-a fost sa fie asa... In seara cand s-a intamplat raul cel mai mare, desi erau tare departe de casa, noi am stiut. Pusa a mieunat ingrozitor in holul apartamentului si s-a izbit de usa, ceea ce nu a mai facut pana atunci, incat s-au alarmat vecinii. Eu mi-am strans in inima toata durerea
