Există o categorie anume de parlamentari care propun proiecte de lege exotice. Sînt de regulă independenţi sau neangrenaţi prea bine în mecanismele de putere ale partidelor lor. Partidele pot propune legi perverse, agramate etc., dar ele rămîn întotdeauna în mainstream, pentru că partidele produc întotdeauna cu un scop clar. Aşa că petele de culoare legislativă rămîn pe seama nealiniaţilor.
Senatorul Marius Marinescu a ajuns celebru nu doar datorită scandalurilor savuroase, ci şi nenumăratelor sale proiecte legislative, printre care prezenţa ziariştilor la şedinţele guvernului şi mărirea intervalului de linişte publică de la 10 la 16 ore. Liberalul Ioan Ghişe a propus ca jumătate din ştirile de la televizor să fie pozitive şi jumătate negative, plus examinarea psihologică anuală a ziariştilor, Varujan Pambuccian ne-a delectat de-a lungul crizei cu planuri economice cvasi-mistice, enunţate cu un aer profund şi tainic, ca la Horoscop.
A venit acum rîndul lui Victor Socaciu să şocheze cu propunerea lui de dublare obligatorie a filmelor difuzate în România. Sigur, propunerea nu e complet absurdă în sensul că a fost adoptată de unele ţări de ani de zile. Surprinde însă bruscheţea mişcării, dat fiind că nimeni nu părea să sufere prea tare din cauza subtitrării. Apoi, motivaţia parlamentarului PSD, de a proteja “identitatea naţională” prin blocarea adoptării de cuvinte noi, este complet fantezistă.
Presupunînd că ar fi necesară protejarea prin lege a “identităţii naţionale” (de fapt, nu e), prin ce se deosebesc cuvintele noi scrise de cele vorbite? Ele pot pătrunde în română cu la fel de multă uşurinţă, iar Andrei Ujică, autorul capodoperei “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, susţine că de fapt hollywood-izarea e mai facilă la filmele dublate, oamenii identificîndu-se mai uşor cu personajele care vorbesc limba lor.
Fără a intra în dezbaterea este
