Şurdeşti: un sat secular, care tocmai şi-a împletit în coroana de „păscăluţe” (flori albe ori galbene, despre care se spune că se deschid numai de Paşti) floarea cu numărul 600 – adică exact atâtea câţi ani de atestare documentară tocmai s-au împlinit. Din anul 1411 datează, în comuna Şişeşti, nu doar satul Şurdeşti, ci încă două sate, Cetăţele şi Şişeşti.
Într-o lume care îşi calcă în picioare, cu atâta voluptate, rosturile cele vechi, încăpăţânarea (frumoasă, nobilă încăpăţânare!) cu care câte un sat îşi reînvie tradiţiile – şi le împărtăşeşte cu sufletele cele tinere, nedezghiocate încă din coaja subţire a copilăriei – ne face să credem că, poate, neamul acesta oropsit al românilor mai are dreptul la mântuire. Asta am simţit, într-o zi de Paşti la Şurdeşti, un sat din Maramureş, unde veşnicia răsare în fiecare primăvară din sămânţa aruncată în brazdă de cel mai vrednic om al locului, ieşit întâiul la arat.
Ca să înţelegem locul şi oamenii săi, gazdă şi îndrumător ne va fi unul dintre cei mai fervenţi animatori culturali ai zonei, căruia în bună măsură comunitatea îi datorează retrezirea la viaţă a unui vechi obicei agrar, ce se ţine în a doua zi de Paşti: Udătoriul. Cu Gavril Costin alături, desfacem firul subţire al poveştilor şurdeştene, şi-l ţesem apoi în alesătura pânzei din care o fată de măritat – poate chiar fiica lui, Eliza – va croi hainele viitorului soţ. „Maramureşul este practic împărţit în patru zone etnografice, care au un punct comun, tradiţia şi muzica, fiecare cu amprenta ei locală. Noi aici, la Şurdeşti, aparţinem de Ţara Chioarului – de fapt este cunoscută drept Cetatea Chioarului de pe vremea lui Pintea Viteazul, dar noi spunem că suntem «de pe Fisculaş», la interferenţa între Ţara Lăpuşului, Maramureşul Istoric şi Codru. Fiind o zonă minieră – cu mine de neferoase, cupru, zinc, plumb –, exploatările au început încă din primii
