Înainte de înfiinţarea Serviciului Salvamont şi de Jandarmeria Montană, turiştii erau îndrumaţi pe munte şi salvaţi de oamenii de munte. Omul de munte nu se poate defini ca un absolvent de cursuri de munte, ci ca un spirit temerar, cu dragoste de oameni şi de natură, care şi-a făcut din pasiune o carieră.
Astăzi au rămas puţini oameni care se mai pot mândri cu o carieră făcută din dragostea pentru munte, iar unii dintre cei de la care a început totul încă mai pot spune povestea meseriilor care s-au născut aşa. Mama Oara, pe care azi o găsim la cabana Diham, este cabanieră din anul 1966. A venit la Diham cu soţul său, nea Gigi, în 1979, iar de atunci au „crescut” împreună multe generaţii de turişti, până când soţul ei s-a stins fulgerător, într-o noapte, răpus de durerea pierderii vechii cabane care a fost mistuită de flăcări pe 2 decembrie 2002. Timp de 15 ani, Mama Oara a fost cabanieră la Omu, Caraiman şi Babele, iar multe generaţii de oameni de munte au fost îndrumate de ea şi de soţul ei. Profesioniştii erau oameni de munte care formau alţi oameni de munte. „Cabanierii ajutau turişii, îi îndrumau, îi scăpau de la moarte uneori, în funcţie de problemele sau accidentele pe care le aveau. Prin Caraiman, prin Omu şi Babele am avut foarte multe peripeţii”, povesteşte cabaniera. Există şi o carte despre aceşti eroi ai înălţimilor, „Omul şi muntele”, scrisă de Ion Preda, pe care puţini din puştii de astăzi ar citi-o.
Mama Oara suferă acum, pentru că turismul s-a schimbat în ultimii ani. „Parcă sunt mai puţini oameni de munte, nu ştiu din ce cauză. Tot „vechiturile” vin, tineretul mai puţin. Poate şi pentru că nici nu mai e cineva care să-i îndrume. Înainte erau profesorii din şcoli, ghizii montani, care acum nu mai există”, mai spune cabaniera.
Cabana Diham a ars până-n temelii în 2002, iar acum a primit „prenumele” Phoenix, pentru că a renăscut
