Dinu Rusu, care în timpul Revoluţiei era militar în termen la Brăila, explică mecanismul care a făcut din oraşul de pe Dunăre o baie de sânge. Principala cauză: amatorismul cadrelor superioare ale Armatei.

Mii de tineri români care îşi satisfăceau stagiul militar în 1989 au trăit Revoluţia cu arma în mână. Unii au trecut prin momente cumplite, care i-au marcat pentru tot restul vieţii, alţii, mai norocoşi, au trăit doar spaima de a aştepta atacuri teroriste care n-au mai venit niciodată. Cu toţii deţin mărturii preţioase, însă prea puţini acceptă să vorbească despre acele zile. Dinu Rusu (40 de ani), care în 1989 era militar în termen la UM 01267 Brăila, face confesiuni şocante despre zilele Revoluţiei, într-un interviu despre haosul care a dominat Armata Română în decembrie 1989.

Să o luăm cronologic. Cum aţi reacţionat când s-a dat alarma de luptă, pe 17 decembrie 1989?

Era într-o duminică. Ieşiserăm şi noi în oraş şi a venit un coleg şi ne-a chemat la unitate, că s-a dat alarmă. Seara ne-au zis că putem să mergem la somn, dar echipaţi. Nu ştia nimeni nimic, doar că e alarmă şi că e ceva serios, nu e exerciţiu. Şi până pe 22 decembrie am stat aşa, fără să ştim nimic despre ce se întâmplă. Nici ofiţerii nu ştiau mai nimic, decât că ar fi nişte probleme pe la Timişoara.

Până pe 22 decembrie, când a fugit Ceauşescu, s-a mai întâmplat ceva notabil la Brăila?

Nu, nimic. Noi nici nu ştiam de represiunea de la Timişoara şi din alte oraşe. Pe 22 decembrie, pe la prânz, ne-au adunat pe toţi pe platoul unităţii ca să ne comunice ceva. Pentru mine a rămas mereu un mister ce ar fi urmat să ne spună, pentru că nu au mai apucat. La staţia de amplificare au intrat mesajul de la radio în care se zicea: «Cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat de tiran!» şi uralele de bucurie ale celor care transmiteau. Şi atunci ne-au dat ordin să ne ad