Foto: Tudor Cireş Secolul al IV-lea, Bizanţ. O furtună teribilă răstoarnă corabia pe care se afla fiul împăratului Teodosie, purtându-l până pe malul Athosului; acolo, e găsit, mai târziu, adormit sub un rug de zmeură. Atribuind minunea aceasta Fecioarei Maria, împăratul porunci să fie construită Mănăstirea Vatoped (vato = rug de zmeură şi pedi = copil). Astăzi, lăcaşul este al doilea ca mărime din Sfântul Munte şi depozitarul celor mai multe documente, peste 10.000, care vorbesc despre români.
Primii pe listă sunt domnitorii Negoe Basarab şi Ştefan cel Mare, a căror râvnă sare în ochi. Basarab a construit un turn-clopotniţă aflat în incinta mănăstirii, iar Ştefan – clădirile portului (arsanale). Pe una dintre ele, domnitorul român e înfăţişat într-un tablou-votiv dăltuit în piatră. Vatoped, care păstrează una dintre cele mai sfinte relicve ale creştinătăţii, Brâul Maicii Domnului, e plin şi de mărturii ale daniilor făcute, timp de cinci secole, de români. „Practic”, ne spune călugarul Daniil, „domnitorii români funcţionau ca urmaşi ai domniilor Imperiului Bizantin. Obiceiurile, comportamentul lor erau cele ale unui împărat bizantin. Pentru ei, Muntele Athos nu era un loc străin. De aceea, nici n-au simţit nevoia să întemeieze o mănăstire românească. În plus, nici nu se putea vorbi, în secolul al XV-lea, despre o dimensiune naţională a prezenţei româneşti la Athos.
Dar contribuţia românilor e atât de evidentă, încât la una dintre mănăstiri, Dionisiou, atunci când, la sfârşitul slujbelor, se pomenesc ctitorii, majoritatea sunt nume româneşti: Radu, Stanca, Mihnea, Ştefan... Ca toate celelalte 19 surori din Muntele Athos, Mănăstirea Vatopedu e, în felul ei, unică. Ea are două hramuri: Bunavestire şi Sfântul Brâu, şapte icoane făcătoare de minuni, câteva biserici, sute de camere la care se urcă (azi) cu liftul, o bibliotecă imensă.
